Jurnal de city break

Acest microjurnal de zbor, mai degrabă o mignonă selecție de senzații și experiențe culese din avioane, poate că ar trebui să se numească, pentru a fi mai preciși ,,Datini și apucături fine de zbor la pasagerii din Blue Air”.

Eram oarecum familiarizat cu prieteșugul și rapida familiaritate ce se iscă între pasagerii care urmăresc înfrigurați pregătirile pentru decolare. Mai ales cu dezbaterile referitoarea la spinoasa problemă a porniri motoarelor și cum arată ele când sunt pornite.

-Ți-ai găsit mamă ceva de lucru afară? Se găsește oricând o cumătră să deschidă discuția cu niște tineri pe care îi strâng pantofii în așteptarea decolării. Nemulțumită de bâlbâielile lor tergiversante madama șarjează nemilos:

-Da’ cu cine ai mai plecat maică? Hai, măi băieți, nu fiți secretoși că eu de cinșpe ani bat Italia… Uite eu acum vin de de la o cumătră și merg la un botez în Germania… Apoi discuția se taie pentru că avionul se pune în mișcare iar doamna descoperă panicată cu nu are Biblia la îndemână pentru a reciti anumite versete care i-au fost confirmate de popă că sunt imbatabile când e să pleci cu avionul la rude. Disperată cotrobăie prin sacoșele-i aflată la îndemână pe scaun, la vecin sau chiar pe jos, apoi disperată își dă seama că indispensabila carte se află în bagajul aflat în compartimentul de deasupra. Face o cruce largă, mănăstirească, cu care dă jos ochelarii de pe nas vecinului dar nu bagă de seamă. S-ar ridica să-l deschidă chiar dacă bănuiește ar fi o oarecare problemă de echilibru cu avionul care zboară cu botul în sus în tentativa lui de a se înalța către plafonul de zbor, dar îi e cam teamă. Data trecută a cules o groază de huiduieli și a fost cam bruscată de stewardul panicat. Așa că, bagă mâna sub bluză scoate o cruce de argint cât jumătate de palmă și o sărută cu sârg murmurând rugăciuni până bagă de seama că lucrurile revin oarecum la normal. Când simte că pericolul a trecut se descalță discret și mișcă harnică din degetele de la picioare pentru a le aerisi. După aia îi caută din priviri pe băieții plecați la muncă sau orice altă victimă disponibilă…

Deci, după cum spuneam, port în spate o oarecare experiență referitoare la zborul cu low cost-uri, cu aterizarea în ropot de aplauze și cu năvala furioasă pentru a deschide compartimente cu bagaje în timp ce avionul rulează cu 150 de kilometri la oră. Odată ajunși în contact cu solul, datina strămoșească este să nu îl mai bagi în seamă pe însoțitorul de bord. În definitiv ce ar putea să-ți facă? Doar ai ajuns acasă! Faptul de a nu fi primul la ușii de debarcare cu bagajele vâlvoi și repirând greu și apăsat usturoiul în nara stewardesei care se opintește să o deschidă, e de mare porc și se zice că aduce și ghinion.

Dar, așa cum se spune că există mereu ceva nou de învățat, această călătorie a fost în sine o încercare. Pentru mine, city break-ul de la Koln mi-a adus experiențe noi și a produs modificări de percepție. Fiind vorba de o destinație oarecum mai extravagantă, s-a schimbat corespunzător și calitatea pasagerilor. Evident, există și constante ale Blue Air-ului, acele lucruri simple care te fac să ști că ești aici și nu în alt loc. Unul din aceste semne este și răcnetul de copil schinguit. Plânsetul sfâșietor dar mocnit crește apoteotic până la momentul în care nervozitatea părinților se transferă asupra moștenitorului. Uneori, și aceasta depinde totuși și de genă, motoarele avionului sunt acoperite de răcnetul micului pasager. Odată cu intrarea aparatului de zbor pe altitudine programată răgetul scade ușor făcând să se perceapă din nou zgomotul prietenos al motoarelor cu reacție până când, la un moment dat, se aude un gângurit de încântarea. Tata și-a deschis centura și îi dă ciucalată lui Bebe. 

Uneori, rar e adevărat, apar și excepții. Odată, când veneam din Spania, în cadrul tradiționalei plimbări a părintelui cu odrasla prin avion un tată cu un bebe a traversat tot culoarul și a încurajat micuțul să tragă de tot ce i se părea lui interesant. Nasuri, cravate, poșete sau chiar fălci de călători. Ba chiar a dorit să deschidă și ușa avionului din zbor sau măcar să apese pe butoanele de prin acea zonă dar stewardesele au fost rele și i-au repezit fugărindu-i. Tatăl a fost indignat de comportamentul echipajului iar copilul a devenit trist. E adevărat asta a fost excepția care confirmă regula. De regulă nu toți pasagerii încearcă să deschidă ușa avionului din mers.

Vineri după amiază am plecat din Iași și am căzut în admirație față de componenții echipei de securitate care verificau bagajele. Tineri, frumoși, băieții și fetele își fac datoria cu sârg, politețe și, se pare, din plăcere. Slavă Domnului că SRI-ul nu face angajări la aeroportul din Iași utilizând echipa de head hunting a Consiliului Județean Iași, cea care a fost nevoită, după ce a testat o groază de candidați, să se sacrifice și să numească conducerea din sânul ei. Nu de alta, dar dacă l-aș fi văzut pe conu’Bulgariu că mă ia la pipăit renunțam definitiv la avioane și aș fi luat vaporul pe Dunăre în sus. 

În fața mea, pe rândul 1, un cuplu tradițional format din soț – soție și o soră de nevastă, adică cumnată, se aflau la primul lor zbor. Sau, cel puțin așa pare după semnele de netăgăduit pe care grupul le dă respectând procedura lor secvențială. Bărbatul bravează și înșiră un potop de glume macabre pe care le sfârșește brusc la atenționarea contondentă a cumnatei. Soția bolborosește mărunt și strânge mâna surorii până îi albește încheietura și învinețește tatuajul discret. Pare a fi un vers în maiașă, sau cam așa ceva. Oricum, ceva distins, pour le conneisseures… Sora, mai silfidă decât însoțitorii ei scăpați la prea multe mese, e vopsită blondă dar de suficientă vreme pentru ca o treime din păr, cea aflată aproape de scalp, să mărturisească culoarea șatenă originală. Are loc ritualui de selfie-uri la scara avionului, în scaun, sau cu centura pusă după care decolarea este filmată pentru a exista mărturii complete. Soțul-cumnat prinde glas la un momend dat și începe să spună bancuri cu glas tare, ușor porcoase, menite să crească stima de sine a grupului. Manevra reușește astfel că însoțitoarele răspund entuziaste făcând o hărmălaie generală. La o bucată de timp însă, se lasă liniștea brusc. Însoțitorul de bord aflat în trecere pe culoar, un puști, este acroșat ferm de mână de sora mai în vîrstă și i se aduce la cunoștință că blonda, adică ,,a’ mică” e suferindă. 

-Ce ați pățit doamnă?, întreabă serviabil băiatul.

-Mie rău. Am o durere la cap, undeva pe aici… Mă doare sprânceana…

-E posibil să fie din cauza presiunii,  vă aduc un pahar de apă și înghițiți de câteva ori, recită tânărul instrucțiunile memorate.

-Da știu, nu e nevoie să-mi explici, trece nonșantă suferinda la persoana a doua, am făcut doi ani de medicină. 

Zborul continuă apoi în parametri și aterizarea la Koln se face în orăcăielile celor trei care după ce simt solul stabil sub roți aplaudă de le scapără pălmile. S-ar ridica și în picioare, ca la teatru, vorba vine, dar au uitat că sunt legați cu centura așa că dezlegarea se produce instantaneu iar ei stau în blocstarturi fremătând. Ușile se deschid iar soțul precedat de femeile lui blochează ușa cu bagajele și speech-ul său. Îi ia de umăr pe stewarzi, amical, și le spune bancuri la care râde primul debordând de efuziune. La invitația acestora de a părăsi nava se oprește demn și protocolar apoi le strânge mâna însoțitorilor de bord uimiți. Generos, îl caută din priviri și pe comandantul aeronavei pentru a-i strânge mâna. Prin ușa întredeschisă acesta pare să mai aibă ceva treabă la butoane așa că după ce așteaptă răbdător câteva zeci de secunde valul de pasageri îl obligă să se urnească. Salută zgomotos, bate pe umăr steward-ul apoi ciocănește încurajator în ușa pilotului. Gata, a ajuns cu bine!

Weekend-ul trece ca un clipit de ochi în praful vieții așa că luni dimineața, la întoarcere, mare parte din colegii de zbor de data trecută sunt prezenți și ei la controlul de bagaje. E drept, sunt și figuri noi, dintre ele ieșind în evidență o tânără care se prezintă la controlul de security cu o navetă de bere. Uimit, ofițerul încearcă să înțeleagă mobilul acestei decizii precum și violenta tristețe ce însoțește hotărârea logică de a fi întoarsă din drum. După câteva ceasuri, evident că a fost o întârziere de două ore, o regăsim tânăra cu pricina la urcare în avion. Apare fără lada de bere. Oare o fi băut-o? Că dacă socotim scrupulos, timp ar fi avut…

Sora semi-blondă încearcă să-și pună poșeta în compartimentul de deasupra capului. Dar exact deasupra capului! Însă, nenorocire! E imposibil! Cineva, nu știm cine, dar trebuie să fie de prin preajmă, a pus niște bagaje acolo. Domișoara privește crunt în jur și comentează situația:

-Am plătit bilet și nu am unde pune bagaje! Ale cui e bagajele astea? În jur e liniște. Nimeni nu poate înfrunta privirea reprobatoare a reclamantei.

-Speaking somebody romanian? Anybody…? …re-ați ai dracului, când e vorba de bagaje nu știți romanian!

Până la urmă, ce bine e când totul se termină cu bine. Însoțitoarea îi pune geanta un metru mai încolo în compartimentul de bagaje. Acolo era loc. De abia rezolvată situațiunea, stewardesa e nevoită să se despartă de noua sa prietenă și pleacă să rezolve un incident mai în spate. După ce a mâncat un sandvici cu salam, o cumătră e indignată și face apel la concursul însoțitoarelor de bord:

-Sandviciul ăsta e stricat, vituperează femeia împingând sub nasul intervienților o cutie pe care o dată apare imprimată clar și fără tăgadă. 28 Mai 2018! Adică astăzi, e expirat!, se revoltă pasagera.

-Doamnă, uitați-vă cu atenție. E vorba de data de fabricație! E făcut astăzi…

-Mda, e posibil. Mie mi s-a părut bun la gust. De aia mă și miram…, zâmbește acru reclamanta de mai adineaori.

Însoțitoarea e nevoită să se întoarcă urgent la locul primei infracțiuni. Blonda spumegă văzând că unii dintre pasageri primesc hrană caldă iar ei, nu. 

-Noi de ce nu primim mâncare? Ăștia de ce primesc?

-Pasagerii aceștia au plăit înainte pentru meniurile calde. Pe net…, se justifică femeia.

-Și ce, nu am plătit și noi pe net?! Am luat biletele cu totu’.

În cele din urmă am aterizat și astfel s-au sfârșit și belelele familiei extinse iar eu am putut să răsuflu ușurat. Am fost curios dacă capul familiei va strânge din nou mâinile însoțitorilor de bord dar am fost dezamăgit. N-a fost să fie. Poate pentru că erau femei, poate pentru că îl așteptau doamnele la selfie-ul tradițional de sub scara de avion, cine știe?

Important e că city break-ul s-a sfârșit, zborul a fost bifat și de acum Germania nu mai are nici un secret pentru unii dintre noi. Au fost, știu care-i treaba și de acuma pot da sfaturi oricui. 

Categorii:zilnice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *