Cu velierul prin Brazilia – 3

1 martie

 

În Brazilia este începutul toamnei în timp ce acasă ar trebui să înceapă primăvara. Prin ceața care plutește de-a lungul apei plate ca un lac se întrevede malul incredibil de verde. Câte un val de ploaie mai molcom tulbură apa complet inertă. În loc de înviorare trag un înot prin ploaia liniștită până la mal și înapoi. Senzația pe care o am apropiindu-mă de țărmul golfului în liniștea dimineții e prea intimă ca s-o dezvăluiesc. Este o senzație de fericire și libertate pe care am trăit-o extrem de rar. Dacă am mai trăit-o…

Ne dezlegăm de baliză și plecăm prin ploaia măruntă în căutarea unei vremi mai bune așa că o luam spre nord. Ajungem  în Abrao după trei ore de marș prin ploaie și dăm peste o mulțime de bărci adăpostit în golf în speranța unui loc mai uscat. Degeaba. Toarnă neîncetat ca într-un sfârșit de lume. Trei dintre noi îndrăznim să luăm dinghi-ul și după ce ne chinuim o grămadă să-i pornim afurisitul de motor plecăm către port într-un nor de apă.

În mica localitate înghesuită de junglă la malul apei printre restaurante și prăvălii curg șiroaie de apă care transformă potecile în albii de râuri prin care turiștii se chinuie să înainteze fiecare pe unde apucă. Mare parte din magazine sunt închise  și în singurul oficiu de cambio ( schimb valutar ) prețul realului tocmai a crescut cu 20%.  E clar că nu avem ce căuta pe acolo așa că ne retragem la barcă.

E seara mea și a lui Paul să gătim așa că încropim niște paste cu brânză ce par să fie delicioase din moment ce nu rămâne nimic din ele. Seara se termină odată cu vinul roșu și partida de whist. Toată noaptea răsună în golf muzica și gălăgia unui club aflat pe mal nu departe de noi. Noaptea, ploaia și vântul în rafale nu par să-i deranjeze pe cheflii. Deși a început toamna, brazilienii nu par să fie interesați de asemenea amănunte așa că cheful continuă plin de entuziasm până se crapă de ziuă.

 

2 martie

 

Plecăm din Abrao și după o oră și jumătate de marș ajungem în golful din Palma. Locul acesta este situat exact în porțiunea cea mai îngustă a insulei Ilha Grande. Din ce ne-am documentat, am aflat că din golful Palma pornește o cărare prin junglă care traversează masivul stâncos al insulei  și ajunge pe plaja Lopez Mendez despre care se spune că ar fi în topul plajelor din Atlantic. Suntem curioși și abia așteptăm să o cunoaștem. Vom vedea însă dacă ne lasă și vremea.

Golful ne primește cu vești bune. Ploaia a încetat de vreo oră și odată ancorați am început să avem umbră, vorba lui Aron. Adică a ieșit soarele!

Nu prea convingător dar totuși, după două zile de ploaie, e ceva. Golful retras cu o apă cristalină înconjurat de junglă are o bretea de nisip nu foarte lată, maximum 10-15 metri în spatele căreia vegetația ascunde privirilor un sat răsfirat pe pantele acoperite de vegetație. Debarcăm ca de obicei, unii cu bărcuța, alții înot. Decât să mai stau în dinghi-ul acela puțind a benzină și băltind de apă, mai degrabă fac o baie prin apa caldă și incredibil de curată.

Odată debarcați găsim repede poteca și vrem să intrăm pe ea când o haită de câini proveniți din gospodăriile de prin vecini ne ațin calea hămăind amenințători. Nu și-au găsit însă mușterii la spaimă. La ce relații tradiționale am eu cu cățeii am rezolvat situația rapid. Un scărpinat după urechi și niște vorbe amabile îi transformă subit. Trei dintre ei trec la poziția ,,pe spate cu burta la mângâiat”și după o tură de răsfăț ne trezim cu ei că trec la statutul de însoțitori. Ca să fiu mai exact, cei trei ne vor fi din acel moment mai degrabă niște ghizi. După ce ni se împleticesc printre picioare plini de voioșie pornesc cu aplomb la drum și odată ajunși în fața noastră se opresc și ne îndeamnă să-i urmăm. Cei trei sunt foarte convingători și par de încredere așa că ne hotărâm să-i botezăm așa cum au procedat de-a lungul veacurilor toți exploratorii care se respectă cu băștinașii care le-au fost ghizi.

Cel mai mare și mai gras dintre ei, posesorul unei blăni lucioase ca pana corbuluii, capătă pe loc numele de Lăbuș Mendez. Al doilea, un maidanez înalt și slab cu o față cam speriată ne privește cam nedumerit cu ochii săi de ceacâr (un ochi albastru și unul negru) când este apelat din acel moment cu numele de Azor Paulișta. Al treilea dintre ei, denumit după o scurtă deliberare Grivei da Lima pare mai retras și mai suspicios totuși ne urmează și el chiar dacă nu manifestă entuziasmul confraților săi. El se va dovedi mai târziu că are o specializare dedicată pentru potecile de munte și îi va conduce pe mateloții noștri până aproape de vârful muntelui.

Din acel moment orice dubiu referitor la direcția de mers dispare sub îndrumarea veselă a patrupezilor noștri care ne conduc prin junglă cu siguranța unor ghizi rutinați. Cărarea ne duce parcă prin platoul de filmare de la ,,Pirații din Caraibe”. Un lut galben și nisipos pe care un șiroi vesel de apă sapă trepte și șanțuri ne conduce printr-o junglă mustind de apă. Chiar dacă este măturat de șuvoaie de apă, pe alocuri se mai văd urmele întreținerii drumului de către localnici. Pentru ca drumul să nu fie înghițit de junglă aceștia au mai  tăiat din crengi și au cioplit niște trepte în lut pe care le-au întărit cu niște lemne de bambus fixate cu niște liane subțiri ca niște curmeie incredibil de rezistente. În lipsa omului, în câteva luni de zile sub asaltul junglei acest drum care străbate insula de la est la vest ar rămâne o amintire. Așa însă, cu puțină atenție și cu un ghid bun drumul nu poate fi ratat.

 Odată trecuți de culme auzim brusc mugetul oceanului care se urcă către noi cu intensitatea unui avion de reacție care decolează în direcția noastră. Deși puși în gardă de vuiet odată ajunși pe plajă rămânem cu gura căscată în fața peisajului care ne apare.

Plaja se întinde pe o lungime de 3-3,5 kilometri și are forma unei semilune. În spatele ei, cocotieri cu nuci imense și palmieri curbați care încearcă să evadeze de sub umbra celor dintâi delimitează jungla iar în față oceanul se întinde până în orizont. În apropierea țărmului, pe la două sute de metri de mal,  fundul mării urcă brusc umflând valurile care apar ca din senin. Se ridică maiestoase apoi se sparg furioase umplând țărmul de spumă. În dreapta noastră o formațiune de stânci sculpate de vânt și apă sub forma unor faguri imenși se ridică pănă la 8-10 metri rezemându-se de peretele vertical al stâncii. Urcăm pe ele și priveliștea este atât de impresionantă încât ne pierdem graiul cu toții. Gata cu miștourile, bancurile și orice fel de conversație.

            În fața măreției naturii omul trebuie să-și cunoască locul! Suntem izbiți de această revelație și fiecare dintre noi, acolo unde ni s-a arătat această evidență, ne așezăm și privim năuciți la peisaj.  Rămânem minute în șir într-o contemplație vecină cu extazul trecând prin toate stările normale pe care măreția și frumusețea naturii existente în această lume o pot trezi în sufletele unor trecători prin ea. Revin la realitate când simt un bot umed și cald în coapsă. Grivei da Lima îmi ținuse companie fără să bag de seamă atent să nu mă deranjeze. Îl urmăm înapoi pe plajă și ne conduce rapid folosind o scurtătură numai de el știută.

Către sud, litoralul Ilha Grand-ei se întinde pe kilometri întregi sub înfățișarea unui perete de stâncă care se înalță abrupt din mare. Plaja Lopez Mendez pornește de la stâncile pe care ne aflăm și se întinde ca o coardă ce urmărește perimetrul unui cerc preț de vreo patru kilometri. Ea se  încheie brusc cu o stâncă care țâșnește din mare apoi peretele de bazalt pornește din nou să dea contur insulei. În fața noastră, valurile învolburate lungi de kilometri se năpustesc asupra plajei spărgându-se într-un  nor de spumă. Cele care ajung în pereții de stâncă se sparg într-un tunet fioros în ecoul cărora norii fini de apă se ridică deasupra mării.

Facem o baie dar nu ne aventurăm prea mult. Salvamarul apărut de niciunde, mai exact dintr-o căsuță de lemn cocoțată într-un copac și perfect camuflată în junglă, ne sfătuiește să nu părăsim apa mică din cauza curentului. Sandu se joacă cu valurile dar în scurtă vreme are nevoie de ajutor pentru a reveni în ape sigure. Aurelian își ia o placă și pleacă să se cațăre pe valuri în timp ce Cosmin face pe reporterul foto în apă până la brâu. După o vreme plecăm cu toții spre capătul plajei într-o plimbare ce pare să fie o incursiune inițiatică în sălbăticia și frumusețea plajei solitare.

După aproape doi kilometri, în față ne apare un șanț săpat în nisip de un șuvoi de apă dulce care poartă o apă ruginie, plină de taninul junglei, în ocean. Mergând pe amonte nu reușim să facem mai mult de câțiva zeci de metri și râul se acoperă de o vegetație care nu mai lasă loc nici unei raze de lumină. Abandonăm explorarea și ne continuăm drumul de-a lungl plajei. Odată ajunși în capătul ei, un burlan de lemn captează apa din junglă pe care o folosim pentru a face un binemeritat dus cu apă dulce.

Feeria sălbăticiei intră în umbra unui nor care se apropie în viteză din nord. Nu apucăm să facem mai mult de o sută de metri și ploaia se năpustește peste noi. Pesemne că i se pare că jumătate de zi fără ea este prea mult pentru noi așa că o ținem tot sub o ploaie până ajungem sa-l recuperăm pe Sandu care a rămas planton lângă lucrurile noastre. Trecem din nou prin junglă murați și cu cățeii pe post de ghizi.

După amiază, ploaia pare să se liniștească după ce ancorăm în mijlocul unui pâlc de insule. Paul și Cosmin iau bărcuța și pleacă în recunoaștere în timp ce restul punem de-o carte. E drept, nu toți pentru că Stefan se apucă de un papricaș de ciuperci cu vită care se va dovedi memorabil.  Chiar când începem să ne facem griji pentru ei, cei doi exploratori ajung acasă într-o stare de zen. După ce au dat binețe celor de pe insulele din jur, localnici, hotel și o casă de oaspeți se trezesc la cea din urmă martori unei vizite neașteptate.

Locatarele, un grup de chilience venite în vacanță, au de la proprietari un caiac cu care se plimbă prin zonă și chiar când cei doi prieteni ai noștri apar în dreptul pontonului lor caiacul se apropie și el însoțit de un delfin.

Vesel nevoie mare, acesta flanchează caiacul și când are impresia că bărcuța merge cam încet îi mai dă un brâncu cu botul. În fața pontonului începe distracția. După ce stă la mângâiat se apucă de înotat cu Cosmin și trece când la unul când la altul în colecta lui de dezmierdări. Din nefericire pentru el apare stâpânul casei care se oțărește la partenerii lui de joacă. Se pare că ar fi vorba de un delfin domestic, născut în captivitate, care a fost trimis aici de autorități pentru a se aclimatiza cu noul său habitat. Joaca se sparge iar delfinul pleacă mulțumit în timp ce mateloții noștri se întorc surescitați înapoi la bază. Tocmai la timp ca să devorăm împreună un un papricaș magnific.

Afară plouă din nou de parcă a venit vremea lui Noe. Din nou.

 

3 martie

 

Dimineața avem din nou umbră proprie. Asta înseamnă că a ieșit soarele în cele din urmă. Era și cazul după atâtea zile. Cei doi tovarăși ai delfinului pleacă cu Stefan în căutarea acestuia, poate și a chiliencelor mă gândesc eu, în timp ce restul dăm ocol unei insule și ne găsim o plajă pentru baia de dimineață. Reuniți, în jurul prânzului, plecăm sub un soare arzător către Paraty, următoarea noastră destinație.

Paraty, un nume comun și în general puțin cunoscut pentru poarta de ieșire a aurului din Brazilia, este o localitate intrată în patrimoniul UNESCO pentru orașul său vechi. Slavă Domnului are și o marină nouă și extrem de curată ceea ce pentru noi este un cadou nemaipomenit. După atâtea băi în apă sărată pielea devine lipicioasă iar părul, pentru cei care îl mai au, capătă o consistență de pâslă murdară de aceea un duș devine o mană cerească.

Orașul vechi este o apariție feerică în noapte prin arhitectura caselor și coloritul lor vesel ce accentuează insolitul sub acțiunea iluminatului stradal.

Cândva, era un oraș forfotind cu prăvălii și magazii pline de tot ceea ce era de  trebuință pentru traversatul oceanului pentru vasele pline de aur ale marinarilor portughezi. Astăzi clădirile tip șopron cu o mulțime de de uși către stradă și-au recuperat efervescența de altădată sub asediul turiștilor. Birourile de armatori, prăvăliile și agențiile de altădată au fost transformate în magazine de suveniruri, cofetării sau restaurante ce foșgăie de turiștii  atrași de numeroasele locații din care se aude muzică live.

Încheiem seara într-un restaurant în care meniul de ,,comida”(mâncare) se prezintă clienților proptind pe masa lor o ditamai tablă ca la școală pe care sunt scrise cu cretă meniurile disponibile. Clienții bagă sub nas plin de entuziasm, muzica răsună la un metru de ei iar băutura curge din plin. Se pare că suntem din nou acolo unde trebuie!

 

Categorii:zilnice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *