Cu velierul prin Brazilia – 4

4 martie

 

În timp ce Cosmin își face joggingul său zilnic Aurelian, Paul, Aron și cu mine ne hotărâm să mai dăm o raită în oraș. De data asta pe lumină. O cafea într-o locație de pe plajă și niște bani de la un oficiu de schimb sau un bancomat sunt obiectivele noastre. Aseară, bancomatele de la Itau (bancă importantă a Braziliei) a dat cu flit cardurilor noastre iar oficiile de schimb erau închise. Căutând zadarnic o cafenea în orașul adormit intrăm din greșeală într-un hotel ce nu diferă cu nimic pe dinafară de șoproanele din jur. Duși în eroare de sala de mic dejun pe care o zărim din stradă pășim în hotelul Pousada do Ouro și rămânem acolo. O braziliancă creolă, drăguță și plină de solicitudine ne invită să luăm micul dejun dacă tot suntem în căutarea unei cafele.

Acesta se dovedește a fi excelent și are o cafea remarcabilă pentru statutul ei de ,,cafea de mic dejun”. Atmosfera clasică retro cu un aer colonial este impregnată în toate amănuntele acestei locații. Podeaua din lemn de balsa, lobby-ul cu șemineu, instrumente muzicale, masă de șah și canapelele sale îmbrăcate în piele de vită tăbăcită, marcate de patina timpului sunt completate de piscina și grădina luxuriantă din curtea interioară. Pergola de lîngă piscină se sprijină pe niște coloane dintr-un lemn de esență tare ce pare extrem de vechi și cioplit cu toporul. Pereții interiori din cărămidă arsă și completată ici colo cu plăci de ceramica întregesc atmosfera astfel că un trabuc cu o cafea în acest mic colț de istorie vie fac viața mult mai interesantă iar dimineața devine mai promițătoare.

Din Paraty  până în fiordul de alături  nu avem mare distanță așa că în două-trei ore intrăm în el și începem recensământul proprietăților de lux de pe malurile acestuia. Casele mari cu geamuri imense, ascunse pe cât e posibil de privirele curioșilor de perdele de palmieri, sunt poziționate la capătul unor plaje intime flancate întotdeauna de câte un ponton pe care stă parcată șalupa proprietarului sau barca îngrijitorului. La cele mai mari terenul de fotbal este o prezență constantă dar chiar și la cele mai mici se întrevăd în curțile cu gazon impecabil măcar o poartă de fotbal unde locatarii pot practica, măcar în parte, religia oficială a acestei țări uriașe din emisfera sudică.

            În cazul regiunii pe care o străbatem cuvântul fiord, așa cum ni l-au prezentat localnicii, e destul de mult spus pentru că nu seamănă cu celebrele fiorduri scandinave pe marginea cărora se înalță pereți uriași din piatră. Este mai degrabă un golf destul de îngust, lung de câțiva kilometrii care se înfige ca un cuțit în continentul brazilian. Apa nu trece de câțiva metri adâncime și are înfățișarea unui lac liniștit. Undeva spre capătul golfului, acolo unde apa ne apare pe sonar îngrijorător de puțin adâncă, se află două plaje drăguțe despărțite de câțiva zeci de metri de vegetație. Prima are un aspect mai sălbatic și în fața ei stă ancorat un catamaran iar a doua este clar o proprietate privată după gazonul îngrijit și cele câteva construcții aflate în umbra cocotierilor.

            Cosmin cu Paul, Aron și Stefan sunt cuprinși de febra debarcatului după ce de-a lungul întregii treceri în revistă a proprietăților de pe malul golfului au tot sperat că vom găsi un restaurant. Nu apucă ancora să se stabilizeze pe fundul nisipos că cei patru tropăind de nerăbdare și având ca alibii căutarea unei cascade care s-ar afla prin preajmă, debarcă cu aplombul unor conchistadori pe pământul mult așteptat. Noi, cei rămași pe barcă, împreună cu vecinii noștri brazilieni de pe catamaran, privim uimiți la desfășurarea de forțe și manevrele de pe mal.

             O consfătuire scurtă pe malul apei apoi cei patru pleacă fiecare în altă direcție. Zgomote înfundate, bufnituri, strigăte și trosnituri de crengi se aud din jungla cotropită de mateloții noștri. Și peste toate aceste manifestări de activitate se aude vocea lui Cosmin pomenind de nuci de cocos, ananas, banane și avocado. Entuziasmul din vocile lor nu aduc a nimic bun si liniștitor pentru noi, cei de pe apă. Aurelian, Sandu și cu mine ne privim uluiți unul pe altul fără să înțelegem nimic. Pare-se că expediția care se desfășoară în fața noastră este rodul unei planificări îndelungate de care noi cei de pe barcă nu am aflat nimic. La un moment dat îi vedem târând niște crăci pe plajă și stivuind ceva în mijlocul ei. Pentru Dumnezeu, sper că nu le-a venit vreun gând să facă un foc de tabără. Atâta ne-ar lipsi!

            Dar se pare că nu despre asta e vorba pentru că apar la un moment dat cu niște snopi de banane verzi pe care stivuiesc lângă barcă și dispar înapoi în junglă. Nu trec câteva minute și îi vedem, în toată splendoarea lor, pe plaja privată din vecini inspectând locurile cu aplombul unor funcționari de la fisc. Paul citește cu detașare plăcuța scrisă cu roșu de pe gazonul îngrijit: ,,Proprietate privată” apoi descoperă un duș. Cu un aer relaxat și natural se duce la el și după ce dă drumul la apă face un duș binemeritat. Slavă Domnului că femeia proprietarului nu este acasă! Se mai aud niște trosnete și niște strigăte de satisfacție apoi cei patru conchistadori deciși să pună stăpânire pe malul cucerit dispar din nou.

            Nu mai înțelegem nimic din ceea ce se întâmplă. Pe drumul nostru încoace am trecut pe lângă proprietățile de lux pe care le-am pomenit și pe lângă câteva așezări ale localnicilor care bănuiesc că sunt un fel de negrii pe plantație pentru proprietarii resorturilor de lux. Așezările sunt modeste, sărăcăcioase și cu un aspect ce aduce mai degrabă a favelă decât a sat de gospodari. Cea mai apropiată de noi se află cam la un kilometru și din ea vedem plecând în trombă o șalupă ce pare să se îndrepte exact spre plaja unde se desfășoara tărășenia. Dacă sunt proprietarii culturilor pe care echipa noastră de culegători și-au făcut mâna, e de rău.

            Ai noștri sunt gata de plecare când cei doi debarcă și se duc țintă spre plantații când inevitabilul se produce și bananele depozitate lângă dinghi sunt descoperite. După răcnetul de furie îl vedem pe cel mai în vârstă cum se apropie furios de barcă și confiscă bananele gesticulând amenințător. Pe urmă am aflat că nici înfățișarea acestuia nu era prea plăcută, ochiul tumefiat probabil în urma vreunei încăierări depunând mărturie că cetățeanul indignat de față nu era cu siguranță nici bibliotecarul comunității și nici vreun membru al societății de lectură din localitate. Răcnetele se întețesc pesemne când cei doi descoperă efectele hărniciei alor noștri asupra culturilor aflate pe proprietatea lor. Debarcarea triumfală se transformă într-o retragere cu coada între picioare iar plecarea dinghi-ului de la mal înspre nava-mamă este urgentată de ocările și semnele amenințătoare ale celor doi rămași pe uscat care își exprimă sentimentele față de vizitatori într-un mod mai mult decât sugestiv. 

            Prietenii noștri, spășiți și puși pe gânduri, încearcă să găsească alinare de la martorii aflați pe catamaran explicându-le că nu-i normal să fie apostrofați pentru câteva brațe de banane și două-trei nuci de cocos. Skipperul de pe catamaran îi aprobă precaut apoi îl vedem cum începe să strângă de pe punte și ridică ancora.

            Din cauza noastră sau din cauza furioșilor de pe mal? Nu vom știi nIciodată. E adevărat că atunci când ambarcațiunea vecinilor a trecut pe lângă noi una din pasagere ne-a aruncat o frază care ne-a pus pe gânduri:

-I think for you, it will be better if you leave.

            Ținând cont că suntem străini într-o țară cu una dintre cele mai mari criminalități de pe glob iar păgubiții ar fi putut să se monteze în vreo cârciuma luând prezența noastră, după toate cele întâmplate, drept un afront personal e cazul să medităm în mod responsabil la ceea ce avem de făcut în această seară.  După o evaluare succintă a faptelor luăm decizia să plecăm. Deși câteva kile de banane par un mizilic pentru unii, le atrage atenția Aurelian, bananele acelea ar putea fi mare parte din hrana sau veniturile lor de pe o zi. Privite din acest unghi de vedere lucrurile par ceva mai complicate așa că ridicăm și noi ancora deși e destul de târziu. 

            Mergem vreo patruzeci de minute și ne găsim un loc mirific chiar înainte de înserare în care alte trei veliere erau ancorate pentru noapte.  Aici suntem în siguranță. Înainte de culcare căpitanul ne face un scurt curs de astronomie astfel că identificăm pentru prima oară Steaua Sudului, Regal Kent, Heddar-ul, Orion și Constelația Săgetătorului. Primele trei sunt vizibile doar din emisfera sudică așa că mă culc pe punte și ori decâte ori deschid ochii peste noapte îmi văd noile cunoștințe veghiindu-mă din înaltul boltei cerești.

 

5 martie

 

            Pe la cinci dimineața stelele dispar și lasă loc soarelui care se ridică arzător și se apucă de pârjolit. Înviorarea constă într-un înot până la una din insulele din înprejurimi. O aleg pe pe cea cu o plajă mică și drăguță care are în mijlocul ei un bolovan imens ce pare pârjolit de un incendiu. Apa oceanului este minunată. Caldă, curată și de un verde intens în timp ce mă îndrept spre insulă pot vedea fundul mării aflat la 4-5 metri sub mine. Roiuri de pești, de toate soiurile, mărimile și culorile trec netulburați pe lângă mine  în timp ce îl aștept aproape de mal pe  Cosmin ca să mi-se alăture. Dau de o stea de mare pe care mă apuc să o urmăresc plin de curiozitate. Albă, ceva mai mare decât o palmă de om vânjos, steaua cu cele șase brațe ale ei o ia ușurel la picior către ape mai adânci odată ce se simte urmărită. Chiar înainte să ne despărțim, evident că nu vreau să o tulbur, observ lângă ea ceva ce aduce cu un medalion care are forma unui pește care râde. Mă scufund după el și, odată ajuns pe plajă, îmi trebuie vreo zece minute să mă lămuresc dacă e făcut de mâna omului sau este o creație a naturii. Pe o suprafață de cochilie forma este perfect șlefuită iar modele sculptate au o geometrie și regularitate perfectă. Nu pare să fi fost atinsă de mâna omului până la mine așa ca nu îmi rămâne altceva decât să mulțumesc oceanului că mi-a dăruit o asemenea bijuterie.

            Odată ajuns pe plajă observăm că nisipul și stâncile nu sunt negre de

la un incendiu ci aceasta este culoarea lor naturală pesemne având un conținut ridicat dintr-un mineral care i-a dat această culoare. În capătul plajei, după bolovanul negru îmi apare o cărare pe care o urmăm plini de curiozitate. Aceasta traversează insulița și ne scoate pe cealaltă parte a ei unde avem parte de un spectacol grandios. O plajă superbă având în centrul ei niște stânci care conțin atât de mult fier încât piatra este înconjurată de un strat de rugină roșiatică la bază, acolo unde bolovanii au contact cu apa. În față peste câteva mile de apă se înalță maiestous și acoperit de o vegetație luxuriantă un munte ce aparține de continentul brazilian. Înotăm înapoi către barcă copleșiți de frumusețea binecuvântată a acestor locuri.

            Părăsim zona fiordului și ieșim în ocean având cap compas Ilha Grande, orașul Abrao acolo unde am înoptat în zilele de început ale călătoriei. Sunt curios să văd cum arată orășelul pentru că data trecută când l-am vizitat ploaia turna ca din găleată și nu ne-au rămas prea multe amintiri. Hula oceanului începe să se facă simțită îndată ce ieșim de sub protecția continentului și valurile de un metru și jumătate care nu prea respectă nici o regulă încep să ne agite ca într-o mașină de spălat. În sfârșit, apare și vântul așa că putem închide motorul și trecem pe vele făcându-ne damblaua. Ar fi fost culmea să stăm o săptămână aici și să nu navigăm cu velele!

            Din păcate însă pentru noi, odată ajunși în preajma Ilha Grande vântul ne lasă așa că torsul monoton al motorului devine din nou zgomotul de fond al călătoriei. Stefan face o supă de legume si o salată cu care ne astâmpărăm foamea după care alegem un golf pentru o baie.

            Acolo insă, avem ocazia să cunoaștem o față hidoasă a turismului de masă. Câteva mile în largul portului Abrao stă la ancoră un pachebot imens ce aduce de la distanță cu un hotel plutitor cu 11 etaje. Nava, la o estimare aproximativă a lui Aurelian pare să aibă o capacitate de 4000 de pasageri, a ajuns cu o seară înainte în zonă iar acum șalupele sale, precum și o serie de alte bărci închiriate din port, roiesc în zonă pline cu turiștii disperați de puțină libertate. Genul acesta de turism de croazieră aduce cu plimbatul unei turme de oi care în permanență este aliniată, încolonată, în întîrziere și sub presiunea continuă a unui program în timp având ca unic scop jumulirea clientului de toți bănuții din buzunare.

             De îndată ce ajungem pe plajă înot și începem ritualul de relaxare pe nisip și cercetare a zonei, din senin apare un roi de șalupe care intră în mare viteză pe plajă. Un puhoi de turiști gălăgioși se revarsă ca un roi de albine. Un bolovan este luat cu asalt de câteva tinere care se urcă pe el, îndreaptă spatele, scot sânii în față și ridică bărbia pentru poză. O duzină de poze se fac în viteză apoi domnișoarele se strâng în grup chicotind și alegând pozele pentru a le posta pentru Instagram sau altă rețea. După ce termină de postat privesc rapid în jur și evaluează dacă mai există potențial de poză în acest loc. Dacă da, se bulucesc într-acolo. Dacă nu, fac botic se uită dezamăgite în jur și se cufundă în telefon. Ceilalți pasageri, în mare, se comportă cam la fel. Oamenii se mitraliază cu poze, caută atitudini care să îi facă să moară de invidie pe cei de acasă, sporovăie colocvial și după nici cinci minute caută șalupa din priviri. Obiectiv îndeplinit, locația a fost bifată.

            De-a lungul orei pe care am petrecut-o acolo am avut parte de șapte -opt șalupe care și-au depus pasagerii pe această plajă. Poate trei-patru au făcut baie și unul singur, un individ la vreo 60 de ani, a avut curiozitatea să cerceteze plaja și împrejurimile. În rest, toată lumea a mers pe principiul: Venit, pozat, scormonit nisipul cu picioarele, pozat, plecat, bifat!

            La plecare, în timp ce înotam către barcă două șalupe apar de după velierul nostru o viteză formidabilă fiind gata să ne spulbere. Scăpăm pentru că totuși piloții au fost atenți și au experiență. După care ne ocărăsc cu ce le vine la gură. Golful nu e pentru înot. E pentru cărat turiștii cu șalupa la viteză maximă! Unul din piloții tuciurii ne explică prin semne că înotul e interzis din punctul lor de vedere. Eventual, admite el generos, am putea înota dar ar trebuie să purtăm ceva pe cap pentru ca ei să ne vadă de la distanță. Îi replicăm că la magazinele din zonă nu am găsit de cumpărat căști de înot cu antene de semnalizare și lumini de balizaj. Nu înțelege nimic, se holbează la noi și dă din mână plictisit. Apoi demarează în trombă.

            Ajungem după amiaza la Abrao. Pe ponton, cinci sute de metri coadă cu turiștii de pe pachebot care așteaptă resemnați să fie extrași de niște transportoare de pe nava mamă. După ce ultimul transportor dispare din golf atmosfera se schimbă. Orășelul ni se arată într-o cu totul altă lumină sub soarele strălucitor care colorează apa în verde și cerul în albastru. Nu știu ce m-a fermecat mai mult la această localitate dar impresia care ne-o lasă este fabuloasă.

            Poate faptul că în acest oraș nu există mașini, motociclete și nici un vehicul prevăzut cu motor. Pe aleile lui pavate cu piatră sau acoperite cu un nisip fin, e prima dată când vedem așa ceva, oamenii își cară bagajele, aprovizionează magazinele și cârciumile cu niște cărucioare pe roți împinse cu voioșie de niște hamali. Ici colo câte o bicicletă se chinuie să se strecoare printre localnicii sau turiștii care se plimbă agale în marea lor majoritate în picioarele goale. E plin de hosteluri, restaurante cu muzică live, magazine de orice fel baruri sau cluburi de noapte.

            Să nu ne înțelegem greșit, prin club de noapte trebuie înțeleasă varianta mignonă, cu terasa pe plajă și un băruleț micuț flancat de doi copaci. Două lucruri sunt insolite în Abrao, palmierii înalți cât un zgârie nori și statutul câinilor din localitate. Dacă palmierii sunt o ciudățenie că nu s-au prăbușit sub efectul furtunilor sau al uraganelor, în cazul câinilor este evident că Abrao este capitala câinilor fericiți. Primăria le-a angajat un medic veterinar care vine odată pe lună și le face consult medical, asociația de protecție a animalelor, care pare să aibă un cuvânt greu de spus. Aceștia, împreună cu localnicii, le-au impus proprietarilor de restaurante și magazine să-i hrănească și să-și asume responsabilitatea pentru câinii aciuiți în jurul lor.

            Peste tot ai parte de compania lor veselă. Oriunde te uiți dai de căței care se joacă sau trag o fugă până la apă ca să se răcorească, se încurcă între picioare și sunt dispuși oricând să te însoțească într-o plimbare călăuzindu-te pe cărări numai de ei știute.  Se mai rățoiesc unul la altul dacă își încalcă teritoriul dar orice voce ridicată îi temperează imediat. Nefiind cerșetori și agresivi, maidanezii din Abrao sunt o pată de culoare simpatică în acest oraș profund ecologist.

 

Categorii:zilnice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *