Cu velierul prin Brazilia – sfârșit

6 martie

 

            Ridicăm ancora dimineața și pornim în ultima noastră zi de sailing hotărâți să vizităm și ultimele locuri importante care ne-au scăpat din această regiune a golfului Ilha Grande. Ajungem pe o plajă cu un nume ciudat și anume ,,Dentista” care din fericire pentru noi datorită orei matinale nu a fost luată cu asalt. Într-un colț al ei, printre niște bolovani ruginiți, este un loc celebru de snorkelling și de făcut poze să moară dușmanii de invidie. O sumedenie de pești frumoși colorați se foiesc pe acolo și am plăcerea să mă delectez privindu-i. La un moment dat, un fotograf vine cu un cuplu tânăr pe care îl plasează într-un loc numai de el știut și îi pune să se sărute apoi aruncă niște mâncare de pești în jurul lor. Efectul este instantaneu și în jurul pupăcioșilor apar cârduri de pești de toate culorile. Pozarul face semne disperate să ies din poză dar eu mă minunez de coloritul celor care apar numai pe bază de recompensă. Îi zâmbesc prietenos fotografului care spumegă că a irosit un pumn de mâncare de pești apoi mă retrag din scenă cu grație. Fotograful o ia de la capăt și îi pune din nou să se sărute dar, spre deosebire de el, celor doi îndrăgostiți nu pare să le displacă tragerea unei duble.

            În apropierea locului în care am ancorat se află un ponton plutitor pe care este construită o bucătărie deschisă ce are și rol de bar. Pe ponton se mai află o jumătate de duzină de mese, un câine maidanez negru și cam slăbănog precum și două angajate ale restaurantului care ne întâmpină pline de entuziasm. Bere, pește file și calamari trași în tigaie sunt alegerea evidentă pentru un prânz luat pe un restaurant plutitor la 30 de grade celsius lângă o plajă numită Dentista…  

            Ne extragem cu greutate de la masă cu burțile pline și urcăm pe velierul tras la pontonul restaurantului pentru călătoria de final și întoarcerea la portul mamă. Trecem pe lângă un ultim obiectiv turistic dar nu mai avem chef de oprit. E vorba de celebrele două insulițe cu câte un palmier pe ele, ce par să fie desprinse de pe un desen animat, pe nume Bonnitas a căror poză apare pe toate pliantele turistice din zonă.

            Intrăm în Agres do Reis la 15.30 și facem plinul de combustibili înainte de predare apoi tragem la marină în locul indicat de gazde. Seara echipajul vrea în oraș. Eu nu, pentru că l-am traversat când am fost nevoit să fac aprovizionarea pentru barcă. Un oraș muncitoresc, murdar și cam dărăpănat în totală contradicție cu marina lor care arată mult mai bine decât marea majoritate din marinele europene. Aron cu Stefan și cu mine ne bucurăm de liniștea și frumusețea portului cu câte o bere în față apoi, pe măsura ce întunericul înaintează dinspre continent, bucătarul nostru din Canada, adică Stefan, se apucă de niște spaghete bolognese. Numai bine, când termină, ne trezim și cu colegii la masă. Orașul n-a inspirat pe nimeni așa cum nici sfatul meu nu i-a atins când au plecat  într-acolo. Asta e, omul ține morțiș să treacă și prin greșelile altuia.

 

7 martie

 

            La ora 2.00 a.m. Prietenul nostru Theo Alvez, cel care ne-a adus cu taxiul din Rio în Agres, este prezent cu același coleg de taxi și gata să ne facă transferul pentru Sao Paolo. După șase ore de raliu îl lăsăm pe Stefan la aeroportul Internațional pentru cursa lui de Toronto în timp ce noi traversăm orașul pentru aeroportul Conhagas, cel cu zborurile interne. La 10 dimineața avionul companiei Latam care ne duce la Foz de Iguacu se ridică spre cer de pe o pistă înconjurată de un cartier cu blocuri turn.

            Conhangas este un aeroport mic după normele braziliene dar cu siguranță mare pentru așteptările unui om care locuiește în Iași. Este adevărat că Iguacu cu cei   250 000 de locuitori ai săi nu se compară cu metropola fără autostradă dar numărul de turiști dintr-o lună din micuțul orășel brazilian, la care nu poti ajunge decât cu avionul, depășește lejer numărul de turiști ai Iașului într-un an.

            Ce departe este Rio și echipajele sale de poliție militară care patrulau cu degetul pe trăgaciul armei și mitralierele scoase pe fereastra mașinilor! Deunăzi vorbeam cu băieții de faptul că au trecut zile de când nu am mai văzut o mașină de poliție sau un polițist. Iar acum îndreptându-ne spre hotelul nostru San Juan Eco ai impresia că traversezi o stațiune rezidențială de mare clasă. Drumurile impecabile, curățenie, o vegetație splendidă și îngrijită, case luminoase cu o arhitectură de bun gust și mai ales oameni relaxați, prietenoși și veseli sunt elementele definitorii ale acestui minunat oraș. Hotelul este impecabil cu camerele mari și curate, terenurile sale de sport, piscine, bar și restaurant toate la un nivel pe care îl întâlnești destul de rar în Europa la 4 stele.

            Ne mai facem un prieten pe nume Mario. Mario este taximetrist și are o mașina de 6 locuri fapt care îl pune într-o poziție ideală și reciproc avantajoasă pentru următoarele 24 de ore. Adică noi putem să mergem peste tot împreună iar el își culege comisioanele de la toate locațiile pe care ni le recomandă. Mario ne duce la o agenție care organizează plimbări cu barca sub cascadă așa că drumul nostru prin parcul național Iguacu se splitează. Suntem duși cu niște autobuze supraetajate care nu sunt prevăzute cu geamuri așa că avem ocazia să ne bucurăm de vremea minunată. Parcul este îngrijit, curat și se întinde pe câteva zeci de mii de acrii așa că avem de mers vreo 30 de minute până la locul de îmbarcare în bărci. Coborâm și suntem preluați de un trenuleț electric cu care parcurgem pădurea în timp ce ghidul își face datoria.

            Plimbarea cu barca a fost, în cele din urmă, cel mai scump duș  făcut vreodată de mine îmbrăcat. Poate pentru puștii de 17-18 ani a fost cool să fie băgați sub o cascadă înaltă de 40 de metri dar pentru noi a fost cu siguranță ceva exagerat. Plimbarea cu barca ne-a dezvăluit numai o parte din cascada Iguacu care este de fapt compusă din zeci poate chiar sute de cascade mai mari sau mai mici. Cascada se află exact la intersecția granițelor dintre Brazilia, Argentina și Paraguay. Din ce ne-am dat noi seama, principalii beneficiari ai unei vederi minunate asupra cascadei fiind Brazilia și Argentina care au construit o rețea  complicată de ,,cuiburi de barză” pentru a oferi turiștilor vederi cât mai spectaculoase ale acestui loc absolut minunat. De fapt, fluviul Parana aflat aici la mijlocul drumului său către Buenos Aires, locul unde se varsă în ocean, se prăvălește câteva sute de metri prin zeci sau sute de cascade în funcție de debitul său din acel moment. Chiar dacă noi am nimerit într-un moment în care debitul său era destul de scăzut, impresia pe care ne-a făcut-o a fost absolut impresionantă.

            Seara, călăuziți de foame pentru că nu mâncasem nimic peste zi și de un Mario care a reușit să ne găsească cea mai bună variantă de restaurant în cel mai îndepărtat și întortocheat loc, s-a încheiat într-o churrascarie tipic braziliană unde pe un preț fix mănânci cât te duce burta. A fost ok, dar nu s-a apropiat de amintirea restaurantului Marius din Copacabana. De altfel, sunt convins că pentru acest tip de restaurant locația Marius este în topul mondial, iar dacă nu este în fruntea ei atunci se află măcar în primele trei locuri.

            O zi trecută foarte repede tocmai s-a încheiat. Nu ne lungim mult pentru că mâine la 6.05 avem avion. Sao Paolo ne așteaptă.

 

 

8 martie

 

            Mario face ultimii bani cu noi și ne lasă la ora 5.00 la aeroport după care pleacă somnoros fără să ne mai salute. Ne spusese de ieri că nu lucrează noaptea dar tariful suplimentat și datoria de ieri l-a făcut să nu ne poată  refuza.

            Ajungem la clădirea cu garsoniere unde ne-am cazat și ne lăsăm bagajele apoi țâșnim în oraș căutând bulevardul Paulista. Pentru cei care au mai mult de 40 de ani numele ar putea să le spună ceva din pricina celebrului serial difuzat la începutul anilor ’90. Pentru restul e suficient să spun că Paulista este inima financiară a Braziliei. Nimerim exact acolo unde trebuie și de această dată. Fiind duminică, bulevardul este închis și transformat în pietonal astfel că avem ocazia să-l vedem transformat într-o scenă imensă unde zeci de formații și interpreți își fac numărul și mii de trecători transformați în spectatori de ocazie savurează cu entuziasm spectacolul.

            E interesant să vezi cum s-a transformat acest oraș de-a lungul anilor. În parcul central găsim o expoziție de poze cu bulevardul Paulista acum 100 de ani iar imaginea este a unei străzi foarte largi flancată de un rând interminabil de case coloniale împrejmuite de grădini frumos îngrijite. Astăzi, cu câteva mici excepții, nu a mai rămas nimic din toate acestea. De-a lungul bulevardului țâșnesc către înălțimi clădiri înalte, adevărați zgârie nori în accepțiunea sud-americană, de 25-40 de etaje. Clădirile înghesuite una într-alta aduc cu dinții unui fierăstrău gigantic care foarfecă orizontul cerului pentru trecători. Îmbulzeala de a fi pe această arteră celebră a fost extrem de tentantă și a dus chiar și la orori arhitectonice. Între două clădiri masive observăm o ciudățenie de clădire cu o bază de maximum 150 de metri și înaltă de 25 de etaje. Obligată pesemne de niște proporții normale de menținere a stabilității clădirea se îngustează către vârf unde ajunge de dimensiunile unei garsoniere. Sunt curios cine îi sunt chiriașii?!

            Rătăcite printre clădirile ce nu se mai termină pe verticală mai găsim și câteva din vilele vechi dar care sunt într-o stare de deteriorare extrem de accentuată părând a fi în prag de prăbușire. Ciudată chestie, dar pesemne o fi vorba de niște proprietăți cu probleme legale aflate în vreo dispută. Ca un mic monument al hidoșeniei ne apare în față una din cele mai frumoase vile, mărturie stând cele câteva poze expuse pe gard, care acum a fost preluată de McDonalds. Casa colonială cu coloanele sale dorice aflate în fronton, terasele sale generoase și geamurile mari și luminoase s-au transformat într-o oroare fiind vopsită parțial în albastru, galben și oleacă de roșu. Pe pereții laterali siluete de clovni ce aduc cu un Joker prezintă meniuri din care nu lipsesc cartofii prăjiți iar deasupra teraselor flutura precum cârpa unui coviltir un acoperiș de terasă vopsit în culorile unui steag american. Indigestă locație!

            Strada geme de mulțime și de vânzători ambulanți. La intervale de o oră, din ambele părți ale bulevardului filtre de polițiști pe jos sau pe biciclete piaptănă mulțimea confiscând saci de mărunțișuri de la comercianții neautorizați. Și aici vedem multă poliție dar parcă atitudinea și comportamentul lor este mai relaxat decât în Rio. Ne retragem în apartamentele noastre închiriate pentru câteva ore de odihnă pentru a ne pregăti cum se cuvine pentru petrecerea de seară. E adevărat că este ziua femeii, în general, dar aici, în particular, noi vom sărbători ziua lui Aurelian.

            Un restaurant italian aflat la etajul 41 este, cu siguranță, cel mai potrivit pentru a sărbători cele 46 de primăveri ale unui marinar venit de la capătul lumii însoțit de echipajul său. Ar fi fost bine dacă restaurantul ar fi fost la etajul 46 dar, să nu mâniem pe cel de sus!

            Cred că pentru chelnerii din locație și ceilalți clienți prezența noastră este inexplicabilă de-a dreptul. În timp ce toate mesele sunt ocupate de cupluri care mimează sau chiar trăiesc extazul fericirii de a fi împreună, o masă de șase gealați care râd fără întrerupere minute în șir și golesc sticlă după sticlă conversând gălăgios e oarecum dintr-un alt film. Careva dintre meseni vine cu ideea de a cânta Happy Birth Day to you!, dar sărbătoritul ne imploră să-l iertăm! Cucoanele ar putea-o considera o batjocură la adresa lor și cine știe ce repercursiuni am putea experimenta. Nouă, celor care am deschis restaurantul, ne revine sarcina să-l și închidem astfel că angajații ne conduc cu temenele până la ușă fericiți de asemenea clienți.

           

 

9 -10 martie

 

            Ziua trece în așteptarea îmbarcării astfel că, după o plimbare îndelungă prin centrul metropolei, după amiază o luăm târâș-grăpiș către aeroport resemnați cu gândul că ne așteaptă un zbor de 11 ore.

            Timpul trece destul de repede atunci când îmbini somnul cu filmele așa că ajungem în Amsterdam la 11 dimineața tocmai la timp să ne bucurăm de o ploaie strașnică și să experimentăm senzația de frig pe care am cam uitat-o în ultimele două săptămâni. Avem de pierdut opt ore așa că luăm orașul la pas.

            După două săptămâni în care nu am mai auzit o vorbă românească în jurul nostru avem parte de această senzație din belșug atât în aeroport cât și prin oraș. Nu este una fericită pentru că avem parte de grupuri de tineri care nu reușesc să articuleze o frază fără a folosi trei-patru înjurături. Proasta creștere, comentariile mârlănești făcute cu voce tare, abilitatea de a face mizerie aproape peste tot este semnalul că ne apropiem de casă. Veștile venite de acasă referitoare la inevitabilitatea unei pandemii este de măsură să ne îngrijoreze știut fiind cu cine avem de-a face și cu modul românesc de a gestiona crizele. Spre deosebire de alte călătorii de ale noastre sfârșitul acesteia este trist din motive ce nu țin de noi.

            Dar faptul că timp de două săptămâni am fost fericiți bucurându-ne de niște locuri superbe în compania unor prieteni deosebiți este până la urmă cadoul pe care ni-l facem și de care ne putem bucura tot restul vieții. În definitiv, singurul lucru pe care îl luăm cu noi sunt amintirile…

Categorii:zilnice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *