Când eram mai mici şi la pungă nu atât de groşi, învăţam de la tovarăşa învăţătoare multe lucruri frumoase şi folositoare. Să cântăm imnul în fiecare dimineaţă, să învăţăm poeziile patriotice pe de rost, să mulţumim pentru copilăria noastră fericită ,,mult iubitului şi stimatului, tovarăşului Nicolae…”, Lui, Măreţului Conducător care veghează de acolo, de sus, din înaltul culmilor Socialismului, să devenim nişte oameni adevăraţi, demni cetăţeni ai României.

Se pare că marele Cârmaci a făcut o treabă ok dacă stai să te uiţi o clipă în jur. Şi nu numai cu noi a avut succes, învăţăturile şi obiceiurile s-au transmis şi la copiii noştri, ba chiar şi la nepoţi! Ce frumos încheia ,,tovarăşa” orele de dirigenţie: ,,-Şi să nu uitaţi copii, ţara noastră-i ca o floare!”.

Floarea aceasta, România, ca toate florile din lume de altfel, are o tulpină pe care putem să o identificăm cu economia privată iar floarea propriu zisă este formată din receptacul, sepale şi petale, stamine şi pistil. Pe aceasta din urmă, din punct de vedere al funcţiilor, o putem asemui cu structurile de stat, datorită faptului că reprezintă partea ce consumă seva dătătoare de viaţă, cu greu obţinută şi transportată la înălţime prin tulpină, cea care dă frumuseţe şi miros.

Din şcoală mai ţinem minte că receptaculul culege seva din tulpină, întocmai ca Fiscul cel degrabă strângător, iar apoi o gestionează şi o împarte către nivelele superioare precum Ministerul de Finanţe cel competent şi imparţial. Gineceul, zis şi pistil, o ştim cu toţii, este partea femeiască, precum Parlamentul în stat, iar Stamina cea vânjoasă, este partea bărbătească, ce nu poate fi alta decât Preşedinţia. Sepalele, învelişul verde de la baza florii, zis şi caliciu, deservesc întreaga circulaţie a sevei putând fi comparate cu cohortele de funcţionari ce trudesc pentru binele cetăţeanului, iar Petalele ce formează Corola au rolul de a ocroti, precum Poliţia şi Serviciile şi nu în ultimul rînd, dau imaginea exterioară, precum Externele, Turismul şi alte ministere de imagine.

Cumplita secetă ce a cuprins flora mondială a făcut ca fiecare floare de pe câmp să se chircească, bulbul să se smochinească, petalele să devină uscate iar pistilul şi staminele micşorate de uscăciune să facă corp comun cu tulpina ce duce greul.

Dar pentru că, după câte ştim, natura este mereu surprinzătoare, Uniunea Europeană şi FMI-ul s-au strâns zilele acestea în jurul României şi se minunează ca la urs, sau ca nişte botanişti ( şi asta nu pentru că au ajuns să pună botul la toate prostiile) la o ciudăţenie exotică nemaivăzută şi nemaiîntâlnită, pe câmpul plin de floricele pe care ei îşi duc veacul.

Floarea noastră, deşi seceta i-a uscat groaznic tulpina şi a redus-o cu o optime, cam cum s-a micşorat economia privată din septembrie anul trecut până acum, la nivel de inflorescenţă este o adevărată minunăţie. Petalele pocnesc de sănătate şi sunt mai zemoase ca oricând, calicii … pardon, caliciul funcţionarilor a crescut cu 12% faţă de începutul secetei, iar sporurile ( de zâmbet, de ruşine, de muncă periculoasă în cimitire, de consum neuropsihic, de fidelitate, de utilizare xerox, de condiţii umilitoare, ş.a.m.d.) precum lăcustele, sug cu lăcomie din seva tot mai puţină. Pistilul de Parlament are dintotdeauna o sete de nu-l mai satură nici dracu’, iar Stamina, fiind campanie de cules, anul acesta şi-a tras seva din greu ca să producă miros ademenitor.

Stau şi se uită botaniştii străini la floarea asta ciudată cu deştu-n gură şi ochii holbaţi. N-au mai văzut blestemăţie ca aista! Tulpina pârâie din toate celulele şi se usucă văzând cu ochii, iar inflorescenţa pocneşte de sevă uscând pământul de jur împrejur. Excesul de sevă face ca un miros greu, de putreziciune şi gunoi să plutească deasupra câmpului, atrăgând atenţia măgarului ce paşte obosit şi sătul de povara guvernării.

Ce nu ştiu botaniştii străini este că această floare, cu riscul de a-şi frânge tulpina, produce mirosul greu de putregai din dragoste de măgarul pedelisto-pesedist şi în speranţa de a fi păscută la toamnă doar de el şi nu de altul. Singura problemă ar fi că acest măgar, precum cel al lui Buridan, e sfăşiat între lăcomie şi puturoşenie, între chinuiala efortului de a paşte şi bucuria îmbuibării.

Pentru noi, cetăţenii de rând, prietenii tulpinei, nu ne rămâne altă scăpare decât în întoarcerea către cele sfinte şi redescoperirea poveţelor biblice ce ne-au orânduit drumul de-a lungul secolelor. ,,Dacă vezi măgarul duşmanului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-l ajuţi să ia povara de pe măgar”( Exodul, 23.5).

Deci oameni buni, hai să-i ridicăm povara măgarului la toamnă!