Un om când este mort, e mort și gata! El nu simte nimic în timp ce rudele și apropiații suferă fiind afectate de starea acestuia. Cam așa e și când ești prost. Prostul nu simte că e prost în schimb cei din jur sunt condamnați să îl suporte ca într-un priveghi care nu se mai sfârșește.

Singura diferență între cel întins pe masă cu vata în nas și cel care se îngurguțează scoțând la iveală un ditamai piept de serbare este că prostul se simte superior în prostia lui și are posibilitatea deranjantă de a agresa prin existența sa un număr mult mai mare de ființe decât cel care supără prin dispariția sa. Deși cele două stări sunt asemănătoare prin efect lor imediat se cam schimbă daravela când ne gândim în schimb la consecințele acestora.

De aceea, nu de puține ori, politicienii își ating apogeul urcând pe culmile gloriei atunci când mor. Acela este momentul când colegii de partid lăcrimează ipocrit și-l căinează în panegerice abracadabrante de zici că răposatul era o combinație rară din maica Tereza, Albert Einstein și Brătianu într-o zi bună. Atunci este și momentul când adversarii politicii ai acestuia, cei care i-au făcut dosare, l-au înjurat și au răcnit ca-n gură de șarpe la orice inițiativă de-a răposatului, descoperă brusc virtuțile reconcilierii și îl însoțesc pe acesta la groapă. Unii fac asta pentru imaginea lor, alții pentru a se asigura cu ochii lor că au scăpat de regretat, însă cei mai mulți dintre ei o fac pentru că atunci se poate bea gratis și se poate pleca cu punga de colivă acasă fără a se ajunge la interpretări discutabile.

Dacă răposatul a avut de-a lungul penibilei sale vieți posibilitatea de a fura dintr-un post în care să aibă chiar și o părelnică tangență cu simbolurile statului român, atunci procedura de descotorosire va îmbrăca valențe solemne și marțiale. Un camion de armată, în general o Buceagă hodorogită, îl va duce la groapă cu aceeași solemnitatea cu care aceasta cară, în aplicațiile de zi cu zi în care este folosită, marmita de la popotă sau latrina mobilă. În drumul său, odată intrat pe poarta cimitirului, demult răsuflătorul va cunoaște și ultima umilință cu care românii își tratează morții, și anume aplauzele!

Deși de vreo 20 de ani încoace, a aplauda mortul înainte să-i bați cuiele-n coșciug este expresie supremă de șmechereală funerară în care cică, îi acorzi mortului un ultim aplauz’ în semn de respect, când de fapt, în acest moment, aplaudătorii simt în adâncul lor exact starea necesară pentru care civilizația umană a ales această manifestare pentru a-și manifesta bucuria și satisfacția.

De regulă, cei prezenți se bucură fiecare în felul lui! Familia pentru că abia așteaptă să dea iama în moștenire, colegii de partid și cunoscuții pentru că au scăpat de el ( -Ia mai dă-l și pe astă în p… măsii, așa-i trebuie) iar pentru cei care cască gura la acest eveniment este o variație față de programul de la televizor în care își belesc ochii toată ziua și pentru că există o posibilitate să fie ,,dați” la televizor ( -Uite fă, proasto, eu îs acolo! Aia mă, care-s urcată sus pe crucea neagră și care aplaudă!).

Ciorile din cimitir vor fi alungate, dar nu pentru multă vreme, de rafalele trase de niște soldații care au ocazia să iasă din cazarmă îmbrăcați în uniforma de gală ce îi avantajează să se uite galeș și seducător la clubbistele în geacă de plastic și turul nădragilor lăsați în dosul genunchilor ce stau cu căștile de la mobil înfipte în urechi.

Și după ce în microfoane se va auzi inconfundabilul sunet al lopeții de pământ pe copârșeu, legătura se va da în studio, unde doi analiști și Bogdan Chiriac ne vor explica cum a fost treaba. Viața își va reveni la normal, îndurerații vor pleca să umple mațul, iar ciorile se vor întoarce, unele pe crăci iar altele ca să pună mâna pe flori și să le vândă din nou.

Aceste minunate momente pe care le trăim atunci când moare un politician sunt unice și putem spune în asentimentul tuturora că sunt imperios necesare pentru a vedea o țară, un popor și un ciopor de televiziuni unite-n cuget și-n simțire. Iar asta, fără să mai vorbim de beneficiile economice pe care le aduce o moarte de politician acestei țări.

Salariu, decont, paraîndărături, șpăgi, beneficii și dividendele de la firmele de stat falimentare se opresc parcă în loc, suspendate pentru o clipă, în curgerea lor către buzunarul politicianului. E drept, nu pentru multă vreme, căci un nou politician face joc de glezne în așteptare și nimeni nu poate garanta că acesta va fi mai ,,modest” decât defunctul, dar totuși această clipă de odihnă a bugetului permite totuși trezoreriei să-și tragă sufletul și poate, printre picături și până la reintrarea în normal, se mai găsesc oleacă de bani și pentru pulime.

Aceste momente, din păcate prea rare, sunt momentele în care politicienii noștri își aduc și ei obolul la dezvoltarea țărișoarei lor și prinosul la starea de bine a națiunii. La mai multe, dragii noștri aleși!