Antreprenor român... caut Patrie!

Pe cine iubeşte Patria?
Poate vă şochează titlul dar, din păcate, este un adevăr nerostit de nimeni dar resimţit de toţi antreprenorii români. Antreprenorii români îşi caută patrie pentru că actuala lor patrie, România, îi dispreţuieşte şi îi calcă în picioare cu o nonşalanţă demnă de o cauză mai bună.
Dar pe cine iubeşte Patria? În acest caz ne referim la Patrie înţelegând prin ea Statul, Guvernul, Ministerul de Finanţe mai exact Fiscul. Cu siguranţă nu IMM-urile şi nici firmele mici şi mijlocii deşi, la nivel declarativ ai spune că acestea reprezintă principalul scop în viaţă atunci când citeşti programele economice din campania electorală a fiecărui partid.
De-a lungul ultimilor 18 ani ( pentru că până în 1996 nu putem vorbi în România de democraţie sau economie de piaţă) toate guvernele care s-au perindat la putere şi-au făcut parcă o marotă în a propovădui declarativ şi faptic una din cele mai mari tembelisme ale fostei societăţi multilateral dezvoltate şi aprig doritoare de a se mântui prin comunism şi anume lozinca ,, Tot ce e mare e frumos!” respectiv ,,Tot ce e mic e urât şi neînsemnat!”. Logic, de aici a decurs o realitate absurdă şi păguboasă!
Cu banii aruncaţi pe fereastră pentru a se salva mastodonţii în care mari detaşamente de oameni ai muncii o ardeau frecând menta din pauză în pauză şi îmbogăţind mediul înconjurător cu rebuturi, se puteau subvenţiona sute de mii de firme mici şi mijlocii care aduse într-un grad de maturitate ar fi putut reprezenta coloana vertebrală a unui buget sănătos şi orientat către dezvoltarea acestei ţări.
Dar, rând pe rând, toţi politicienii români perindaţi pe la putere au preferat să curteze fata grasă, slută şi urâtă şi grabnic aducătoare de voturi, în detrimentul celei mici şi drăguţă dar, de ale căror favoruri patria, şi bineînţeles şi ei, lor s-ar fi bucurat peste un cincinal, poate două. Aici însă, s-a produs cotitura. E târziu, prea târziu…E clar că românul nu are vocaţie de martir! Dar nici de prea multă deşteptăciune ar spune unii! Pentru că uite anii au trecut, banii s-au cheltuit şi atât de dragi-le lor oficine electorale gen Oltchim, CUG, Nicolina, 23 August şi atâtea altele au decedat umplând economia românească de-a lungul anilor de un straşnic miros de putrefacţie.
Ceea ce ar fi amuzant dacă nu ar fi tragic, este faptul că adoraţia faţă de mastodonţii comunişti a fost transferată către aşa zişii ,,mari investitori” care au dat buzna în România. Multinaţionalele, cum li se zice pe la noi, deşi sunt repere de civilizaţie pe la ei pe acasă şi au alură de rechini de apă adâncă s-au adaptat repede la balta puturoasă pe care îţi construieşti casă şi avere pe piloni de şpagă.
Atenţie, vă rog! Aici nu ne referim la toţi marii investitori. Unii dintre ei aşa cum a dovedit istoria şi rezultatul faptelor au adus un progres tehnologic şi un imbold tehnologic absolut necesar dezvoltării acestei ţări. Dar după cum tot istoria ne învaţă că în patria meşterului Manole nu se lucrează cu nuanţe ci cu lopata, acolo unde a mers suta s-a împins şi mia!
Cine sunt marii investitori?
Privind la rece orice om cu o logică elementară ar putea afirma fără putinţă de tăgadă că marea majoritatea a aşa zisilor mari investitori sunt de fapt principala ghiulea legată de picior care ţine România în sărăcie şi lipsuri! E paradoxal, nu? Unde în lume poţi să pui oameni cu facultate să muncească 12 ore pe zi inclusiv sâmbetele, duminicile şi sărbătorile legale pentru 750 de lei din care o treime bonuri? Adică 166,6 euro pe lună! În ce ţară primeşti terenuri gratis în mijlocul oraşului sau de aiurea, pe unde pofteşti, scutire de taxe şi impozite pentru cinci ani pentru ca să-ţi baţi joc de cetăţenii ei!
Nokia, Sidex, arabii de la Electropotere Craiova, Mechel împreună cu toate firmele provenite din arealul rusesc care se ocupă de metalurgie, cehii de la Tepro, Praktiker, Daewoo, grecii de OTE şi nenumărate alte firme ce au avut în comun?
Toate au venit cu mare tam-tam, sprijin politic şi înlesniri pentru a sucomba glorios ca fiind nişte victime ale crizei. Li s-au dat pământ de-a mocca, scutiri de impozite şi taxe, li s-au creeat facilităţi, Statul a investit din propriul său buget pentru a le creea infrastructură şi cu ce ne-am ales? Aici trebuie să ne repetăm şi să spunem că în principiu aceste lucruri nu sunt rele! Dar, totuşi eşecurile şi proiecţia lor în viaţa socială şi economică a României nasc nişte întrebări. De ce s-a aplicat întotdeauna o dublă măsură şi de ce Statul a fost întotdeauna un atât de slab negociator?
Chiar şi în cazurile de succes cum au fost Petrom, BRD, Electrica, Metro împreună cu toată liota de discounteri se ridică aceeaşi întrebare: De ce atât de ieftin şi de păgubos pentru noi şi atât de profitabil pentru ei?
Situaţia de faţă mă duce cu gândul la conchistadorii care acum două secole s-au îmbogăţit dând mărgele colorate şi alcool la amerindieni de la care primeau la schimb aur şi argint. Dacă, totuşi, ne-au băgat în Europa, logic ar fi să putem pretinde şi puţin respect.
Dubla măsură ca şi politică de stat!
Vă rog să luaţi aceste exemple de mai sus şi să le proiectaţi pe orice ramură a economiei româneşti şi vă asigur că veţi obţine acelaşi lucru şi anume că comportamentul statului este sfios şi indulgent cu marile companii şi arogant şi necruţător cu micii contribuabili. Peste toate aceste fapte se ridică o dilemă legitimă;
De ce protejezi nişte firme venetice care îşi plătesc prost oamenii, îşi optimizează fiscal taxele şi impozitele, îşi scot banii afară din ţară şi care la primul semn o şterg englezeşte lăsându-ţi pe cap mii de şomeri şi facilităţi care se transformă în pagubă colectivă şi taman în acelaşi timp, îţi baţi joc de mii firme ale propriilor tăi cetăţeni care nu au unde să se ducă, sunt loiali şi buni platnici şi care îşi folosesc câştigurile investindu-şi toate profiturile în economia românească?
Cel puţin în industria alimentară, pe unde îmi fac veacul de vreun sfert de secol, România seamănă cu un grădinar bulgar care şi-a desfinţat serele şi grădina pentru ca să închirieze pe de-a moaca unui en-grossist care să-şi depoziteze importurile de roşii şi castraveţi din Italia, Polonia sau insulele Azore. Că e păgubit nu importă, dar ce mândru e că îl are ca şi chiriaş pe cel mai mare engrossist din târg.
Pentru a nu ne rătăci în teorie am să vă dau un exemplu care îmi este la îndemână.
Pentru ca o mică fabrică de muştar şi ketchup să se listeze la Carrefour, Profi, Auchan, Cora… etc. ea trebuie să fie dispusă să decarteze în jur de 70 de euro- sortiment- magazin. Să mergem cu calculul mai departe, deci pentru trei sortimente de muştar şi două de ketchup şi pentru o listare pe circa 300 de magazine, producătorul nostru din Tecuci căruia încă părinţi încă se mai duc la WC în fundul curţii, trebuie să plătească marelui investitor în jur de 105 000 ca şi taxă de listare, sau servicii de marketing şi promovare cum au fost mai nou poreclite, după ce legea le-a interzis pe primele. Pentru acest efort avem o veste bună şi una rea. Vestea bună este că acestă sumă o poţi plăti şi în produse iar vestea proastă este că această plată nu îţi garantează accesul la rafturile reţelei mai mult de un an şi că eşti obligat prin contract să asiguri un şi buget de 7-10% din valoarea mărfii. După un an, dacă reţeaua are impresia că nu provoci suficientă vâlvă printre rafturi cu preţul tău mic, are dreptul oricând să rezilieze unilateral contractul.
Şi atunci cu ce rămâne producătorul român după ce colaborează timp de un an cu marele investitor? Răspunsul e simplu. Cu jumătate din costul mărfii livrate pagubă, dar cu mândria de a se număra printre producătorii români prezenţi pe listă la prezentările organizate de ziarul Financiar în care reţeaua îşi prezintă campania ,, Reţeaua X sprijină producătorii din România!”.
Dacă avem perversitatea să calculăm că o reţea de acest gen are în medie 250 de magazine şi în jur de 10 000 de sortimente româneşti pe raft putem ajunge printr-o simplă socoteală, răuvoitoare ce-i drept, la suma 2 500 000 euro pe care marele investitor îl încasează anual de la micii investitori cu WC-ul din fundul curţii. Oare nimeni din România nu îşi pune problema de ce 99% din marii investitori printre care Procter & Gamble, Unilever şi atâţia alţii au sediile în paradisuri fiscale unde profitul este ,,optimizat” fiscal!
Un ultim exemplu care creionează atitudinea autorităţilor faţă de IMM-urile autohtone: Astă iarnă, cu două săptămâni înainte de Crăciun, adică exact în plin sezon, inspectorii antifraudă coordonaţi de, încă, colegul nostru domnul Chiţoiu au dat iama la nivel naţional în engrosiştii şi magazinele mici de cartier! Tematica de control a fost referitoare la o dispoziţie din lege care interzice vânzarea en gros şi en detail în aceeaşi locaţie sub sancţiunea unor amenzi ce încep pe la 20 000 de lei. În timp ce amărâţii aceştia încasau amenzi după amenzi iar activitatea le era blocată pe toată perioada sărbătorilor să nu aveţi impresia că cineva din organele de control şi-a pus problema că la Metro şi Selgros, adică gard în gard cu cei controlaţi şi unde se întâmpla exact acelaşi lucru dar la o dimensiune copleşitoare, ar merita să-şi bage cineva nasul!
Dacă aş face pe avocatul diavolului şi m-aş contrargumenta în stilul unui Cătălin Ivan, că tot am ajuns ca alesul PSD-ist din această urbe este un neica nimeni care şi-a cucerit renumele de responsabil detaşat al declaraţiilor aiuritoare, aş spune, într-un stil profund socialist, că… cine sunt eu ca să mă opun globalizării sau cum îmi permit să mă compar eu cu cineva care ,,dă”atâtea locuri de muncă.
Vă rog să reţineţi conjugarea la persoana a treia singular EL DĂ, pentru că aceasta este un adevărat potir al Sfântului Graal în ideologia socialistă. Iar ca să facem o mai corectă departajare între socialism şi liberalism am putea pomeni de modul practic în care se face diferenţa între un liberal şi un socialist: Aceea că un socialist este cel ce poartă grija celor mulţi şi săraci şi se căpătuieşte el pe când un liberal îşi poartă doar grija lui iar la final se îmbogăţesc cu toţii pe lângă el!
Aş putea să fiu acuzat că sunt naţionalist! Şi ce dacă… aş răspunde! Puţin naţionalism în economie nu a stricat nimănui şi har domnului avem ce cerceta.
Ce ar trebui să facă Patria!
Cu siguranţă nu ar trebui să descopere gaura de la macaroană! Şi dacă nu am avea atâtea exemple în jurul nostru! Pornind de la Turcia care nu permite investiţiile şi monopolurile decât în varianta asocierii cu oameni de afaceri turci, trecând prin Ungaria care a creeat premisele unor scăderi de cheltuieli de regie absolut spectaculoase pentru populaţie care combinate cu cel mai mic preţ la energie din UE a dus la o reindustrializare formidabilă şi ajungând la Polonia care pentru păstrarea IMM-urilor sale a fost dispusă să treacă cu şenila peste corporaţii multinaţionale care puneau în pericol de extincţie firmele autohtone.
În definitiv, modul de comportament al statului faţă de propriile sale IMM-uri este dată în cele din urmă de cifre iar acestea spun că la o medie europeană de 42 de IMM-uri la mia de locuitori, noi avem 24. Asta, în timp ce Ungaria are 56, Polonia 88, Bulgaria 41 iar Croaţia în jur de 50. Concluziile nu sunt greu de tras la această înşiruire de cifre!
Noi cei de la Calis suntem în marea noastră majoritate politicieni de timp liber şi benvoli dar, în acelaşi timp. suntem oameni care au pielea tăbăcită în economia reală şi putem să afirmăm fără frică de a greşi că atâta vreme cât politica economică a României va fi gândită de o domnişoară cu note mari la facultate sau de vreun Tom Bugeţel care n-a avut ,,plăcerea” de a gusta amabilitatea funcţionarului fiscal român şi imaginaţia perversă a politicianului de a inventa noi şi noi taxe, trăind în economia reală, orice posibilitate de restructurare şi orientare către normalitate a activităţilor de legiferare şi control a economiei româneşti, va fi un eşec ce poate fi antedatat.
Ideile ce trebuiesc promovate şi măsurile ce trebuie aplicate nu sunt un mister care trebuieşte relevat de vreun geniu al economiei. Ele există şi sunt aplicate în statele din jurul nostru şi ca să ne aflăm în treabă putem să menţionăm câteva:
-Taxarea suplimentară a monopolurilor şi a oligopolurilor alături de organismele bancare şi speculatori financiari.
-Obligarea de către Stat a băncilor de credita economia prin renunţarea de finanţare la băncile care activează în propriul sistem bancar.
-Discriminarea pozitivă a IMM –urilor şi mai ales a firmelor de tip familial în raport cu multinaţionalele.
-Subvenţionarea preţului energiei care deşi pare o măsură antiliberală, în acest început de mileniu are un efect de levier fiind extrem de benefică prin creşterea exporturilor, investiţiile atrase şi reducerea şomajului.
-Micşorarea taxelor şi impozitelor şi simplificarea lor profundă care ar duce la o mai bună colectare a lor precum şi la o reducere de cheltuieli în procesul de urmărire şi colectare.
-Condiţionarea ajutoarelor şi a asistenţei sociale de efectuarea unor activităţi lucrative în beneficiul colectivităţii.
-Refinanţarea de urgenţă a sumelor împrumutate de la FMI renunţand la serviciile acesteia. Istoria a dovedit fără putinţă de tăgada că FMI este un organism care ştie să reducă cheltuieli dar este total incapabil ca prin măsurile pe care le impune să genereze venituri mai mari la buget.
Lista lor ar fi mai mare dar, acestea sunt unele din primele catre trebuiesc aplicate pentru a da o şansă IMM-urilor din România. Dar pentru aceasta este nevoie de voinţă politică, de competenţă şi experienţă managerială. Iar când toate aceste ingrediente vor exista şi se vor mixa într-o proporţie corectă atunci Statul va deveni conştient de averea generată de proprii contibuabili şi poate, va fi extrem de grijuliu cu supuşii săi, atât ce cei ce au personalitate fizică cât şi cu cei care o au juridică.
Capătul tunelului?
Cu toţii ştim bancul în care la capătul tunelului ne aşteaptă lumina stelelor sau luminiţa acceleratului care intră în tunel? Ce alegem?
Alegem să dăm bine sau alegem să facem ceeea ce este corect pentru noi şi pentru cetăţenii acestei ţări? Orice am fi şi orice cunoştinţe am avea, conştientizăm când am ajuns la o intersecţie de drumuri. Greu nu este să sesizezi acest lucru. Cel mai greu este să iei decizia corectă pentru că aceasta este înfiorător de grea! Costă imens şi costă electoral iar rezultatul nu este sigur şi şi necesită îndârjire, încăpăţânare şi sacrificiu! Însă la capătul tunelului ne aşteaptă răsplata pe care o propovăduim dar de care nu ştim dacă vom fi în stare să ne-o asumăm.
Prin noi înşine!
La capătul ei nu vor mai exista generaţii de sacrificiu iar viaţa va putea fi croită de cei care sunt dispuşi să muncească în aşa fel încât visele de bunăstare să fie tangibile într-un timp decent pentru o viaţă umană. Însă, la acest obiectiv nu vom putea ajunge decât prin noi înşine!