O singură casă şi câte destine! La câte suferinţe a fost ea martoră de-a lungul timpului din partea oamenilor vremelnici ce au deţinut-o. Aceştia, au venit, au trăit, apoi au plecat, iar ea a rămas indiferentă la cine a locuit-o sau a părăsit-o.
Casa care trăieşte în amintirile mele a fost construită pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi, pesemne, cei care au ridicat-o făceau parte dintr-o familie avută dacă ţinem cont de faptul că şi atunci proprietatea se afla în centrul oraşului. Lângă casă au înălţat un grajd, apoi o magazie în care au adăpostit trăsura şi şareta. Cu ele, proprietarul împreună cu familia sa puteau ieşi la plimbare, la piaţă, vara la Băi la Sângeorgiu, la Platoul Corneşti ori, cine ştie, la vânătoare sau chiar la muncă.
Casa de care povestesc, cea care trăieşte şi azi în inima mea, îmi apare în amintiri impozantă, înaltă, cu ferestre mari şi cu pereţii albi contrastând maiestuos cu cerul albastru din copilărie. În acea perioadă, în ea locuiau bunicii mei iar locul acela era pentru mine, în comparaţie cu locuinţa părinţilor mei, o oază de siguranţă, dragoste şi căldură sufletească.
Bunicii mei, de fel din Sătmar, nu erau foarte în vârstă când eu am apărut pe această lume. La distanţa atâtor decenii, şi astăzi îl văd ca aievea pe bunicul meu. O siluetă înaltă, cu părul alb ca neaua, ochii albaştri surâzători, el a fost personajul care mi-a fermecat copilăria cu poveştile sale.
Serile, cocoţată pe picioarele sale, ne plimbam împreună, ca nişte străjeri, de jur împrejurul camerelor până când tălpile mele mici alunecau de pe pantofii săi lustruiţi ca oglinda. Uneori, la apusul soarelui scotea dintr-un scrin vioara, vechea sa prietenă şi pasiune.
Cântând la ea putea mărturisi durerea pricinuită de lucrurile dispărute din viaţa lui; Sătmarul copilăriei şi adolescenţei, amintirile unei tinereţi care i-au purtat paşii prin locuri îndepărtate ale Imperiului unde şi-a trăit ca orice bărbat iubirile sale precum şi melancolia determinată de autoexilul său aici unde locuia singurul său copil, mama mea.
Aproape întotdeauna, vioara plângea ca o fiinţă nefericită strecurându-mi în suflet durerea unei generaţii nefericite. Căci, câtă fericire poate zace într-o inimă de maghiar aparţinând cuiva care a văzut pentru prima data lumina zilei la sfârşitul secolului al XIX-lea?
Bunica a venit de departe pentru a fi alături de soţul ei. S-a născut în Ungaria şi, deşi avea origini sârbe şi slovace, s-a simţit unguroaică dintotdeauna şi s-a mândrit toată viaţa cu faptul că bunica ei a fost naşa de botez a celebrului poet Petrovics (Petőfi). Pentru ea, Sătmarul nu a fost niciodată casa ei ci doar a bărbatului ei şi locul unde s-au născut cei patru copii ai lor din care, spre disperarea lor, doar mama a supravieţuit. Ea a fost cea care s-a simţit acasă cu adevărat în Târgu Mureş pentru că aici era întreg universul ei, aici trăia fata ei împreună cu nepoţii şi a fost de ajutor familiei tinerilor până când rezistenţa ei fizică a cedat. Glasul ei minunat acompania câteodată vioara în serile ceţoase de toamnă în care ne strângeam în jurul sobei. Şi astăzi când mă gândesc la ei, sufletul mi se umple de căldură şi recunoştinţă.
În curte în stânga porticului de la intrare trăiesc şi astăzi doi arbuşti de liliac în umbra cărora, cândva, exista şi o băncuţă pe care şedeau pe înserat în tăcere împreună. Nu aveau nevoie de cuvinte după o jumătate de secol petrecută împreună. În definitiv, traversaseră două războaie mondiale şi trei morţi timpurii ale copiilor lor, ce ar mai fi fost de împărtăşit între ei cu glas tare. Liniştea de care erau înconjuraţi şi împăcare pe care o radiau ne-a dat echilibrul şi credinţa că o dragoste împărtăşită dă putere pentru a înfrunta o viaţă plină de momente grele, sărăcie şi doliu. Dealtfel, asta a fost şi moştenirea pe care ne-au lăsat-o!
Odată cu venirea comunismului au început să se înmulţească locuitorii casei. Într-o bună zi au intrat pe poartă, având în mână o singură valiză, o pereche în vârstă de foşti aristocraţi, nu cu multă vreme în urmă şi mari latifundiari. Alungaţi din casa lor, fugăriţi din satul în care se născuseră, bătâna pereche a fost adusă la oraş cu forţa iar în valiza aceea roasă de praf şi de condiţiile potrivnice ale deportării se afla tot ceea ce mai rămăsese din averea lor rostuită de-a lungul a sute de ani. Niciodată nu am aflat cum au ajuns ei în poarta casei noastre dar bunicii mei i-au primit creştineşte şi le-au pus o cameră la dispoziţie. Ba mai mult, în primele zile, până când bătrânul a reuşit să găsească ceva de muncă pentru a se întreţine ai mei i-au chemat în fiecare zi la masă. După câteva luni a apărut în poartă şi fiica lor cu cei doi copii. Fusese deposedată şi ea de avere şi casă aşa că, bărbatul o părăsise pentru una cu o origine mai corectă din punct de vedere ideologic.
În curte, într-o locuinţă minusculă trăia o văduvă bătrână de la care bunicii mei, cu ani în urmă, cumpăraseră casa şi o lăsaseră şi pe ea să-şi ducă zilele într-o anexă după ce urmaşii ei plecaseră cu banii uitând de ea. Însă noile autorităţi nu aveau astfel de slăbiciuni aşa că bătrâna a fost ridicată în scurt şi dusă la casa de bătrâni iar în locul ei a fost repartizată o familie cu doi copii.
În vara următoare, într-o dimineaţă în zori când bunicii încă mai erau în pat, pe fereastra dinspre stradă le-a sărit în casă un tânăr care le-a prezentat o repartiţie de la Raionala de Partid pentru o cameră cu bucătărie şi cămară iar pe hârtie era trecută adresa lor. Necioplitul le-a mai precizat bolovănos că după amiază, când va veni cu mobila, nevasta şi cele două fiice, vrea să vadă locuinţa goală.
Peste noapte, bunicii au rămas în posesie doar cu o cameră din ditamai casă iar în scurt timp au aflat că şi proprietatea a trecut pe numele statului. Şi, uite aşa, s-au dus şi serile înfrumuseţate de sunetul viorii, nici bunica nu a mai cântat vreodată iar băncuţa de sub lilieci a devenit mereu ocupată. De atunci, bunicul a început să ne viziteze seară de seară pentru a putea asculta Europa Liberă împreună cu tata la noi acasă. Aici încă se mai simţeau în siguranţă.
Surprinzător pentru toată lumea, deşi nu mai era loc, într-o zi, în Casă a mai apărut un locatar. Era o femeie bătrână şi pentru ea singurul loc rămas s-a dovedit a fi pivniţa. Acolo, bunicul a acoperit podeaua de pământ lutos cu scânduri iar pe ele a pus un covor zdrenţuit şi a găsit în hambar şi o laviţă îngustă. Cineva din vecini a contribuit cu un godin vechi al cărui horn metalic bunicul l-a scos prin fereastră şi astfel, pivniţa a devenit locuibilă. Tristă, cu o voce stinsă, bătrâna doamnă era o fiinţă stranie care nu s-a putut despărţi niciodată de bijuteriile ei. Le-a purtat în permanenţă şi nu s-a despărţit niciodată de ele chiar şi în pivniţa aceea întunecoasă în care şi-a dus zilele încă multă vreme. Încerc astăzi să-mi amintesc ce s-a întâmplat cu ea dar nu reuşesc. În orice caz ştiu sigur că nu a murit acolo dar, acuma nu mai am pe cine să mai întreb ce şi cum.
Casa devenise sub vremuri ca o cămaşă de forţă, care te strânge şi te sufocă dar nu îţi dă drumul.
După ani de boli şi suferinţe, de dureri apăsătoare pe care eu şi ai mei am încercat să le alinăm îngrijindu-i şi stându-le la capătul patului, bunicii s-au dus dar Casei nu i-a păsat. În ea, deja, mişunau un ciopor de oameni, o grămadă de copii care tropăiau, alergau şi creşteau. Cu toţi stricau câte ceva la Casă dar nimeni nu repara. Pentru ei, Casa noastră nu era decât un loc de refugiu în vremuri potrivnice, loc pe care, dealtfel, l-au şi părăsit de îndată ce au găsit unul mai mare şi mai liniştit.
În grajd nu mai erau cai, în magazie nu mai stăteau parcate nici trăsura şi nici şareta, numai bunul Dumnezeu ştie pe unde le duseseră şi se rătăciseră. Cu timpul, acoperişul deveni ştirb iar în pereţi igrasia scobi găuri adânci în jurul cărora erau desenate flori mari de mucegai. Curtea a fost năpădită de buruieni, acoperişul grajdului s-a prăbuşit sub propria-i greutate şi din vechea casă boierească a rămas doar o construcţie urâtă, banală şi neîngrijită ce semăna a loc de refugiu aidoma multor altele de care devenise plin oraşul.
Aşa am regăsit-o peste decenii în care, de fiecare dată când treceam prin faţa ei, o priveam cu drag ca pe un martor mut al copilăriei mele care-mi păstra în amintiri o lume caldă şi luminoasă pe care am visat-o de-a lungul anilor şi după care am tânjit o viaţă întreagă.
Nu demult, vechea Casă mi-a revenit în proprietate. Am reparat-o, am curăţat-o, am acoperit-o, am lustruit-o, am mângâiat-o şi apoi m-am mutat în Ea. Cu inima strânsă îmi aduc aminte şi acum de momentele în care, bolnavă grav fiind, o priveam lacomă şi mă uitam la ea îndelung cu dorinţa de a o ţine minte cât mai bine chiar şi dacă eu va trebui să părăsesc această lume. Să-mi aduc aminte de ea chiar şi pe lumea de dincolo pentru că ea, Casa, nu îşi va aduce aminte de mine. Atunci, am înţeles! Casa aceasta a fost pentru mine şi ai mei ,,Acasă” pentru că noi am făcut-o să fie!
De atunci încoace, nu o iubesc mai puţin ca înainte dar, de fiecare dată când mă gândesc la ea, îmi vin în minte versurile fratelui meu, Horvath Lorand, care a înţeles acest lucru mai repede şi a reuşit să-l exprime cu multă sensibilitate:
-Gemând, din înlăuntru, o vrere mă încearcă
De aş putea să mă transform în piatră.
Căci cei iubiţi, cu siguranţă se vor duce
Pe când ea, Piatra, eternitatea o seduce.