Înarmat cu cele mai bune intenții și pregătit a savura un film românesc propus la Oscar de către România am fost astăzi la Casa Studenților la premiera de gală a filmului Sieranevada în prezența lui Cristi Puiu.

Faptul că domnul Puiu a fost așteptat degeaba un sfert de oră nu a fost o mare surpriză pentru că la porțile Orientului sfertul balcanic este o tușă aristocratică precum unghia lungă de la degetul mic. Odată trecut și acesta, a fost nevoie de mobilizarea unei domnișoare topite de emoție care ne-a anunțat de faptul că domnul Puiu ne va sta la dispoziție pentru felurite întrebări după finalul filmului. Acest lucru însă, eu nu am cum să-l mai certific deoarece acum mă aflu acasă, în fața tastaturii.

Sunetul a fost infect dar, într-un mod cu totul straniu, deși dialogul personajelor a fost realmente de neânțeles sunetele de fond, adică bufnituri de uși, motoare de masini, târșăitul piciorelor, s-au auzit perfect. Deschiderea filmului mi-a mai demonstrat încă odată că nu mă pricep în mod evident la subtilitățile de care dau dovadă cineaștii noului val în croirea operelor lor de artă atât de admirate peste hotare. O filmare statică și redundantă, lungă de aproape 10 minute, a căutării unui loc de parcare într-un București murdar și aglomerat mi-a adus aminte de celebrul mâncat al ciorbei care a devenit o scenă clasică a cinematografului românesc modern. Nu am făcut cursuri de artă dramatică și nici de regie dar, sunt aproape convins, că tehnica filmării personajului principal în prima jumătate de oră a filmului numai din spate nu cred că a fost recomandată de cineva cuiva.

Din păcate, aceeași obstinație și îndărătnicie în a filma inutilități banale și a sugera ,, nu știu ce-uri” absconse și căutat misterioase mă fac să cred că insistența de a te crampona pe banal e un fel de momeală a plictiselii pe care regizorii români o practică din experiență știut fiind că publicul festivalurilor de profil o înghit pe nemestecate.  Impresia de chinuială a poveștii și spaima de plictiseală m-a alungat după nici patruzeci de minute de film. Aud de la un prieten care și-a luat inima în dinți și a rămas că, pe la jumătatea filmului, sala se golea într-un ritm amenințător pentru finalul de film în care autorul, domnul Puiu, ar trebui să răspundă întrebărilor publicului. Dacă va mai veni și dacă va mai găsi pe cineva…

Păcat! Ce nu înțeleg eu este cum de filmele de acest gen în care lipsa oricărei povești, banalul și introspecția  mediocrului fac casă plină la așa ziși cunoscători iar bijuteriile cinematografice ale domnului Nae Caranfil trec neobservate.

Dar cine sunt eu să-mi dau cu părerea? Doar un biet spectator…