Săpânul a murit, casa-i pustie.

A mai rămas doar câinele bătrân

Trăgând nădejde c-ar putea să vie

Și mâine chiar, uitucul său stăpân.

 

Dar zilele trecură; lungi, de vară

Și-ntrun sfârșit veni și vremea rea

Când bătrânețea-i deveni povară

Și așteptarea se făcu mai grea.

 

Nu-și aducea aminte din ce zi

Alergătura-i fuse în zadar.

În lan n-a mai găsit știuleții fragezi

Și nici să fure ouă din cuibar.

 

ȘI-așa cum vin necazurile toate

Singurătatea nu i-a fost de ajuns.

Năpraznicul frig i-a sărit în spate.

Cu colți de fiară foamea l-a împuns.

 

La steaua ca un cui înfipt în cer

Ca pentru rugă botul și-a-nălțat.

Și-a răsunat încrâncenat de ger

Urletul lui sălbatic peste sat.

 

“Lua-l-ar dracu” și ” bătu-l-ar Domnul!”

-Sătenii înjurau fără păcat-

“Ne face milă și ne strică somnul,

Ar trebui să fie împușcat”.

 

Întins pe prag l-a prins privirea rece

A zorilor din ceasul amorțit

Când pe drumeag i s-a părut că trece

Multașteptatul. Iată-l, a sosit!

 

Este chiar El! S-a luminat înaltul

Și-l invadează cerul însorit.

Picioarele nu izbutiră saltul.

Doar inima și gândul a sărit.

 

Străinul s-a apropiat de scară.

Nu i s-a auzit tiptilu-i pas.

Și-n trupul țeapăn ce părea să sară

Cu milă, fără patimă a tras.

 

El n-a știut că viața i se curmă.

Pătrunzătorii plumbi nu i-a simțit.

Întreg în vis zburda, cu ani în urmă

Alături de stăpân. Întinerit.

 

Constantin Radu Maria