Mâine la ora 18.30 va avea loc la Iași, la librăria Cărturești din Palas, lansarea cărții mele de povestiri ,,Hotelul Amintirilor”. Pentru cei care mă cunosc mai puțin și vor să afle ceva avant la lettre despre ceea ce conține  această carte de povestiri public aici un interviu luat în oglindă. Căci, cine oare poate pune întrebări mai incomode decât propria-ți persoană?

 

– Bună ziua. Cine este Adrian Christescu?

– Am să-l citez aici pe fiul meu care întrebat fiind cu ce se ocupă tatăl lui a răspuns ceva de genul: Tata a terminat Facultatea de Hidrotehnică și cea de Drept iar acuma este negustor și cârciumar. Iar de-o vreme scrie cărți!

– Am aflat că vei lansa în toamna asta o carte. La ce-ți folosește?

– Îmi umplu biblioteca cu cărți pe gratis. Deși nu sunt convins de asta. Întorcându-mă într-un registru mai serios aș putea să spun că apariția fiecărei cărți mă face mai fericit. Unii spun că destinația contează și nu călătoria alții susțin contrariul. Eu am realizat că peripețiile facerii unei cărți împreună cu semnalele pozitive primite de la cititorii fac tot efortul.

– De ce te-ai apucat de scris?

– Sincer, nu știu. Nu m-am pregătit pentru așa ceva dar mi-a plăcut să colecționez povești și istorii care mi s-au părut interesante. Se pare că sunt un bun povestitor iar unii dintre cei pe care i-am chinuit cu poveștile mele m-au îndemnat să le pun pe hârtie. Acuma nu știu dacă ei au făcut asta ca să scape de mine și să aibă puțină liniște sau chiar erau binevoitori dar se pare că mi-a priit. Prima povestire am scris-o într-o noapte la cererea unui amic care avea de adunat o colecție de povești despre armată. L-am luat în serios și m-am apucat de treabă dar problema a fost că după o viață de scris fără diacritice, eram obișnuit cu corespondența de business, rezultatul l-a descurajat pe acesta iar corectura mi-a necesitat aproape o săptămână. Așa că am rămas pe dinafară dar, când am terminat-o, rezultatul suna bine. Așa că m-am apucat de alta.

– De unde îți iei personajele?

– Unele din viață altele din imaginație. Mă rog, chiar dacă vorbim de imaginație realitatea este că un personaj imaginar se naște dintr-o sumedenie de trăsături reale întâlnite la varii persoane cu care am avut contact. Dar, în general, am noroc și nu se recunosc.

– Și dacă vreun prieten sau cunoscut din lumea reală se recunoaște într-un personaj, ce-o să te faci?

– Unii, care mi-aș fi dorit să se recunoască, nu mă citesc. Ceilalți, se pare că nu sunt deranjați. Dar dacă odată o să mi se ceară socoteala am să văd cum o să o scot la capăt.

– Ai studiat literatura? În ce domeniu te-ai pregătit de ai ajuns să scrii?

-Tocmai ți-am spus că nu am avut pregătire în domeniu literar. Ba chiar mai mult, prin clasa a 9-a și a 11-a am rămas chiar corigent la română. Doamna profesoară Târnăveanu era extrem de exigentă și a trebuit să mă adun serios ca să ajung la Bac. E adevărat că la aceea dată făceam sport de performanță iar școala era pe locul doi fapt pe care l-am regretat mai târziu. Nu de mult, la aniversarea de 30 de ani de la terminarea liceului aș fi dorit să-i dăruiesc o carte doamnei profesoare și să-i mulțumesc că strădaniile dumneaei nu au fost în zadar dar din păcate nu a reușit să ajungă la cursul festiv.

– Despre ce e vorba în cartea asta? Și de ce se cheamă Hotelul Amintirilor pentru că nici una din povestiri nu se numește așa?

– Eu am o problemă cu titlurile și după ce am terminat un text mă chinui surprinzător de mult, uneori mai mult decât durează scrisul, cu alesul lui. În cazul de față titlul mi-a fost sugerat de un prieten care, după ce mi-a ascultat argumentația referitoare la modul cum văd eu amintirile, a devenit nașul cărții.

– Se câștigă banii din scrisul cărților?

-Nu! Oricât de pragmatic ești asta este o zonă în care nu poți face bani. E posibil să fie persoane care fac bani din asta dar cu siguranță nu sunt din România și nu au avut o traiectorie care să semene cu a mea. Cred că există totuși o nișă a celor care pot trăi din așa ceva dar eu nu am ficat pentru asta.

– Eu cred că rolul unui interviu este să informeze pe cititor cu privire la persoana intervievată și la activitatea ei. Descrie în câteva cuvinte, hai să zicem… fă un microsumar, despre fiecare din povestirile care se regăsesc în cartea ta. Hai să le luăm pe rând. Uite, să începem cu prima.

-Ce se întâmplă în 33 de bilete?

-Da.

– E o chestie interesantă. Povestea asta am auzit-o acum 15-20 ani dar nu mai știu de la cine… Am încercat după aceea să sap și să mă lămuresc dar a fost inutil. Până la urmă a rămas povestea. E vorba de un călugăr care dorește să meargă pentru prima oară la teatru într-un moment critic pentru el, este pe moarte, și modul în care societatea românească se raportează la el. E drept, vorbim de cea de la 1943… Dar nu cred că e mult diferită de cea de acum, cea din totdeauna…

– La ce te referi când scrii despre ,,Trofeul”? Este o povestire vânătorească?

– Câtuși de puțin. E vorba despre o viață de om. Despre cum poate fi trăită și despre ce este important cu adevărat în viață. Am încercat să surprind o serie întreagă de personaje de care am fost sastisit în ultimii 25 de ani. Procurori ticăloși, oameni de afaceri tip Dinu Păturică, oameni cu suflet de slugă și așa mai departe…

– Ce fel de titlu este acest ,,Ceea ce vezi tu nu este adevărat”?

– Un titlu potrivit, zic eu… E o poveste care îmi este foarte dragă și care vine din istoria ,,antică”a Teatrului Național din Iași. O știu de la unul din corifeii teatrului românesc care și-a făcut debutul la Iași și se referă la o întâmplare de alcov din timpuri străvechi și despre cum geniul meseriei se împacă cu ipocrizia și oprtunismul.

– Cine este Toby?

– Toby a fost cățelul meu. Iar povestea este despre el la trecut și despre mine la viitor.

– Ei bine, am ajuns și la ,,Hotel de Londra”…Știi că ceea ce afirmi tu este scandalos?! Mai ales acum, în anul centenar?

– De ce este scandalos? Rezultatul a fost măreț iar metodele folosite au fost eficiente și sunt folosite în politică. E adevărat eu le-am tratat fără festivism și fără ipocrizia lăcrămoasă cu care românii sunt învățați despre trecutul lor. Poate e cazul să ne trezim…

– Trebuie să recunosc că ai niște titluri ciudate. Dar ăsta cu moartea de unde ai scos-o?

– Din Arhivele Naționale. Nu-ți vine să crezi ce găsești pe acolo. Faptul că Profesorul, cel care este asasinat fără judecată de brațul înarmat al statului, a fost fratele bunicului meu a fost doar porneala. Apoi a urmat curiozitatea și o uimire indignată pe măsură ce am descoperit povestea.

– Ești credincios?

– Sincer, nu știu ce să-ți spun. Nu vreau să fiu prefăcut dar, în ultimii ani, am început să-mi pun o serie de întrebări la care nu am găsit răspuns. Iar activitatea așa zișilor ,,trimiși ai lui pe pământ”nu face decât să te îndepărteze de credință de aceea încerc să nu trag vreo concluzie pripită.

– Uite, ai și o povestire despre Crăciun…

– Da. Aceasta este o amintire personală care îmi este foarte dragă. Mai ales că eram tânăr și credincios pe vremea aceea. Fosta-i lele…

– Am ajuns la ,,Torțe în întuneric”. Deși pari să te dai liber cugetător folosești destul de multe simboluri religioase iar personajele tale par să fie destul de credincioase. Cum vine asta?

– Se numește lectură și duce la acumulări de cunoștințe care pot fi puse la lucru când e vorba de povestirea propriilor experiențe. Cred că s-ar putea să fie o poveste interesantă pentru generațiile post-revoluționare.

– ,,Tranzacție la ușa frigiderului” pare să fie o povestire care seamănă prea puțin cu celelalte. Cum de ai încheiat cu ea?

– Da, ai dreptate să fi surprins. E diferită față de celelalte dar are un miez pe care am să-l dezvolt în următorul meu roman. În rest, e o poveste cu tâlc și are umorul ei.

– Care va fi următoarea ta carte?

– Cred că până la romanul despre care îți vorbeam adineaori va mai apare și altceva și aici mă refer la o carte realizată în urma unor minunate convorbiri avute cu maestrul Constantin Dinulescu, un minunat actor, și Claudiu Christescu care a fost secretar literar al Teatrului Național din Bucuresti timp de trei decenii.

– Am auzit că va apare o continuare a ,,Lupului singuratic”, este adevărat?

– Da, oarecum. Deși va păstra stilul, subiectul va fi mult diferit. Și surprinzător…

– Te ajută cineva la documentarea cărților tale? Am înțeles că acum, la nivel mondial, așa se practică. Unii, precum Dan Brown au zeci, poate sute, de colaboratori. Cum te descurci?

– Unii au colaboratori ante-scris dar eu nu mă număr printre ei. Eu am câțiva care sunt post-scris și care mă ajută să-mi pun scriitura în ordine. Aici mă refer în principal la unchiul meu, Claudiu Christescu.

– Ce-ți dorești de la viitor?

– Sănătate și să particip cât de curând la un concert pe un stadion în care fiul meu să-și facă debutul la tobe într-o trupă rock!

– Îți mulțumesc pentru sinceritate. Cred că cititorii acestui interviu o să aprecieze faptul că te-am ,,talonat” de aproape.

– Nici nu îți dai seama cât de aproape ai fost!