Sieranevada ca un ou Kinder fără gust

Înarmat cu cele mai bune intenții și pregătit a savura un film românesc propus la Oscar de către România am fost astăzi la Casa Studenților la premiera de gală a filmului Sieranevada în prezența lui Cristi Puiu.

Faptul că domnul Puiu a fost așteptat degeaba un sfert de oră nu a fost o mare surpriză pentru că la porțile Orientului sfertul balcanic este o tușă aristocratică precum unghia lungă de la degetul mic. Odată trecut și acesta, a fost nevoie de mobilizarea unei domnișoare topite de emoție care ne-a anunțat de faptul că domnul Puiu ne va sta la dispoziție pentru felurite întrebări după finalul filmului. Acest lucru însă, eu nu am cum să-l mai certific deoarece acum mă aflu acasă, în fața tastaturii.

Sunetul a fost infect dar, într-un mod cu totul straniu, deși dialogul personajelor a fost realmente de neânțeles sunetele de fond, adică bufnituri de uși, motoare de masini, târșăitul piciorelor, s-au auzit perfect. Deschiderea filmului mi-a mai demonstrat încă odată că nu mă pricep în mod evident la subtilitățile de care dau dovadă cineaștii noului val în croirea operelor lor de artă atât de admirate peste hotare. O filmare statică și redundantă, lungă de aproape 10 minute, a căutării unui loc de parcare într-un București murdar și aglomerat mi-a adus aminte de celebrul mâncat al ciorbei care a devenit o scenă clasică a cinematografului românesc modern. Nu am făcut cursuri de artă dramatică și nici de regie dar, sunt aproape convins, că tehnica filmării personajului principal în prima jumătate de oră a filmului numai din spate nu cred că a fost recomandată de cineva cuiva.

Din păcate, aceeași obstinație și îndărătnicie în a filma inutilități banale și a sugera ,, nu știu ce-uri” absconse și căutat misterioase mă fac să cred că insistența de a te crampona pe banal e un fel de momeală a plictiselii pe care regizorii români o practică din experiență știut fiind că publicul festivalurilor de profil o înghit pe nemestecate.  Impresia de chinuială a poveștii și spaima de plictiseală m-a alungat după nici patruzeci de minute de film. Aud de la un prieten care și-a luat inima în dinți și a rămas că, pe la jumătatea filmului, sala se golea într-un ritm amenințător pentru finalul de film în care autorul, domnul Puiu, ar trebui să răspundă întrebărilor publicului. Dacă va mai veni și dacă va mai găsi pe cineva…

Păcat! Ce nu înțeleg eu este cum de filmele de acest gen în care lipsa oricărei povești, banalul și introspecția  mediocrului fac casă plină la așa ziși cunoscători iar bijuteriile cinematografice ale domnului Nae Caranfil trec neobservate.

Dar cine sunt eu să-mi dau cu părerea? Doar un biet spectator…

Mă cheamă Toby

Sunt un cocker auriu bătrân şi înţelept iar în curând o să împlinesc 17 ani. Sunt înţelept pentru că am trecut prin multe şi ştiu foarte multe.

Unchiul stăpânului meu când vine în vizită pe la noi mă scarpină întotdeauna între urechi şi stăm de vorbă vreme îndelungată despre trecut. El dintotdeauna m-a lăudat şi mi-a spus că sunt un căţel foarte puternic şi curajos. Însă de la un timp îmi laudă mai mult  înţelepciunea; într-adevăr, după o anumită vârsta contează mai mult mintea decât puterea.

Chestiile astea nu au cum să le ştie nici Azor şi nici Grivei, vecinii mei care stau în padocul din fundul curţii. Azor e un ciobănesc negru ce are impresia că dacă e tânăr şi voinic poate să mă necăjească când mai ies şi eu la plimbare prin curte. Grivei e mult mai tânăr decât Azor şi a fost adoptat de pe stradă nu de mult. Era maidanez şi a venit la noi în curte când au plecat stăpânii la ski, în Austria, iar eu rămăsesem cu mama stăpânului.

Când s-au întors, stăpânii au hotărât să-l păstreze, iar cu Azor s-a împrietenit imediat. Ce mai, a avut noroc, Grivei!

Eu şi stăpânii mei ne ştim de foarte mult timp. Eram abia un pui încă nesigur pe picioare când stăpânul m-a luat dintr-un loc pe care nu-l mai ţin minte, şi m-a adus cu o fundă mare şi roşie la gât în prima mea casă. Acolo era la stăpâna mea, iar eu am poposit  tocmai de ziua ei. A fost dragoste la prima vedere!

Ea, stăpâna, este foarte frumoasă iar atunci când ne-am întâlnit era şi foarte tânără! Locuiam amândoi la camin, într-o cămăruţă cochetă, în care uneori venea şi stăpânul şi el student, să ne ţină de urât.

Nu mă laud, eram deştept de mic şi am învăţat în nici o lună să nu mai fac pipi şi caca în casă. Cei drept, a fost uşor și pentru că ne plimbam toată ziua prin căminele din Tudor Vladimirescu, când la prietenii stăpânului, când la cei ai stăpânei.

Noaptea dormeam întotdeauna în pat, sub plapumă. Îmi lăsam numai nasul afară şi uneori, când zgomotele îmi păreau ciudate obişnuiam să fiu vigilent cu măsură, lătram de control, dar numai de sub pătură. Rar era nevoie să mă dau jos din pat şi să ma duc pînă la uşă, de obicei treceau pe la noi doar colegii stăpânilor.

Au fost vremuri frumoase. Atunci în căminele studenţeşti erau pline camerele vecine cu tovarăşi de-ai mei: boxeri, dobermani, ciobăneşti, schnauzeri uriaşi sau mici. Dacă stau să mă gândesc, păi nu era dimineață când, dacă ieşeam la o plimbărică, să nu întâlnim măcar trei-patru amici de hârjoană.

Stăpânul avea un coleg de cameră pe nume Sandală; era stăpânul lui Rash, un prieten bun pe care în acele vremuri ale tinereţii l-am avut ca model. Rash era un metis de boxer cu dog german înalt, solid, cu picioare lungi şi muşchiuloase, putea să sară de pe loc un gard de doi metri fără elan.

Bine … eu întotdeauna am considerat că este inutil să faci asemenea eforturi, când nu există în lumea asta vreun gard mai lung de zece metri, care să nu aibă găuri în el.

De-abia împlinisem un an, când stăpâna mea, având de învăţat, mă lăsa la plimbare cu Sandală şi cu Rash prin jurul căminelor și pe ruta cunoscută la perfecție, ce ducea către singurul magazin din complex unde toţi studenții mergeau să cumpere bere. Era o dimineaţă fierbinte de vară şi plecasem cu Rash şi cu stăpânul său printre cămine la o vânătoare de maidanezi.

Pe vremea aceea, nechibzuit fiind, admiraţia mea faţă de Rash era nemăsurată. Așa încât am acceptat să fac echipaj cu el şi să joc rolul de momeală pentru căţeii aceia nefericiţi. Dădeam colţul după cămine şi mă duceam fioros la gaşca de maidanezi, lătrându-i îndârjit, apoi viram urgent și îi aduceam drept în colţii lui Rash.

Într-una din zile, stăpâna m-a surprins amuşinând un maidanez fără suflare care zăcea plin de sânge în parcarea dintre cămine şi s-a supărat rău de tot. De-atunci n-am mai ieşit niciodată cu Rash și Sandală la plimbare.

Am urmat apoi o şcoală de dresaj cu stăpânul meu pe malul Bahluiului şi ţin minte că eram un as la prinderea farfuriei de plastic când îmi era aruncată. Mi-a plăcut apoi cursul de înot pe care l-am absolvit tot cu el, pe lacul Ciorbeşti. Frumos loc!

Avea o mulțime de sălciile plângătoare ce se scurgeau în lac, şi mai ales o liota de broaşte pe care le speriam toată ziua. Mersul la baltă, deşi îl adoram, s-a rărit după ce am fugărit vreo două ceasuri nişte raţe, iar stăpânul a înotat după mine prin tot lacul şi a răguşit strigându-mă.

Într-o zi frumoasă de vară, când iarba pocnea de grasă ce era, iar florile mă înnebuneau cu mirosul lor, de nu găseam o ciocolată nici dacă mă împiedicam de ea, a avut loc nunta lor. Undeva în Ardeal… parcă la Târgu Mureș. Erau atât de frumoşi şi tineri în ziua aceea când au venit de la biserică, roşii în obraji şi emoţionaţi, m-au scărpinat pe burtă o grămadă, am mâncat tot ce am vrut, iar când i-am agăţat stăpânei rochia în joacă nu s-a supărat nimeni. Seara aceea am fost singur acasă, până când s-a întors bunica stăpânului de la petrecere. Cu ea am povestit până noaptea târziu, când am adormit fericit cu capul pe papucii săi, iar ea cu mâna pe ciuful meu.

Ne-am mutat apoi cu stăpânii înapoi la Iaşi, dar de data asta nu mai mergeam cu trenul, ne cumpăraserăm maşină, nu mai eram nevoit să mă chinui cu tot felul de mirosuri urâte din vagoane.

La Iaşi era tare frumos pe vremea aceea, stăpânii aveau un en-gros în Copou, în care vindeau o grămadă de bunătăţi şi cred că de atunci am hotărât că ciocolata mea preferată este Milka.

Anii au trecut ca o pisică ce se plimbă tacticoasă pe o ramură de copac, deşi o latri sârguincios până răguşeşti. În răstimpul ăsta am vizitat o grămadă de locuri frumoase şi am dormit până şi în hoteluri de patru stele. Era distracţia mea preferată să sperii cameristele care veneau să facă ordine, în timp ce stăpânii erau la vreo întrunire.

Odată o cucoană s-a speriat aşa de tare că a fugit zbierând şi mi-a lăsat uşa deschisă. Am putut să inspectez atunci tot hotelul, dar singura zonă care mi s-a părut interesantă a fost bucătăria şi magaziile unde oamenii ăia îmbrăcaţi în alb au fost tare prietenoşi cu mine şi mi-au oferit o grămadă de cărniţă şi oase. M-am învârtit vreo două ceasuri prin hotel, până am dat de stăpâni şi din câte îmi aduc aminte nu au fost prea încântaţi de alaiul cu care mă plimbam pe coridoare.

Apoi într-o bună zi, ne-am mutat din Păcurari şi am devenit căţel de centru, mai exact de Piaţa Unirii. Aveam o privelişte extraordinară de la etajul 8, se vedea aproape tot oraşul şi mai ales puteam observa fără greş pisicile şi căţeii aflaţi în trecere. Doar iarna,  de revelion, era un chin pentru mine. Revelionul fiind evenimentul în care rămâneam singur întotdeauna, când oamenii începeau să pocnească şi să tragă cu tot felul de lucruri ce făceau un zgomot groaznic; încât eram nevoit să mă adăpostesc tremurând în dulapul plin de haine şi cutii de pantofi. Deşi sunt un căţel curajos, pocniturile m-au deranjat de puiandru, stăpânul râdea de mine că deşi mă pricep la vânătoare, eu aş fi primul care ar părăsi-o.

Dar să ştiţi că odată cu trecerea anilor am învâțat să mă stâpânesc, nu îmi mai este frică de pocnituri. Să fie și din cauza faptului că am început să nu mai aud? Poate…

La vreo doi ani după ce ne-am mutat acolo, s-a întâmplat un lucru tare ciudat. Stăpâna a început să se îngraşe şi a rămas să stea acasă fară să mă mai ia la birou, unde, acum, îl însoţeam pe stăpân. Amândoi erau foarte bucuroşi şi pe măsură ce trecea timpul, burta stăpânei creştea tot mai mare, iar de câteva ori mi s-a părut că auzeam zgomote ciudate dinăuntru când eram pe aproape. Ca şi când cineva s-ar fi strecurat înăuntru!

Cele mai negre presimţiri ale mele s-au adeverit! Înăuntru chiar era cineva, iar acela era stăpânul cel mic! Am suferit cumplit când stăpâna s-a întors cu el acasă. Deci acesta era cel care îmi va lua locul! Şase luni nu m-am mai apropiat de stăpâna şi sufeream mereu când mă întorceam cu stăpânul de la servici. Fiecare zgomot, gângureală ciudată sau mirosul neobişnuit ce venea din dormitorul cel mic, mă aducea în pragul disperării.

Ori de câte ori au încercat să îl apropie de mine am mârâit cât am putut de fioros şi le-am atras atenţia să-l ţină departe. Fiinţa aceea, când scăpa din pat mă înghesuia în vreun colţ al camerei, venind de-a buşilea după mine şi părea să nu-i pese de mormăitul meu de luptător. Dar până la urmă, trebuie să recunosc, mi-a devenit un bun partener de joacă, iar asta nu-i puţin lucru pentru un căţel cu personalitate, care nu a fost obișnuit să cedeze toanelor unui copil. Ceea ce m-a liniştit a fost faptul că mirosea la fel ca stăpânii, iar sentimentul că are nevoie de mine m-a făcut să mă simt plin de importanţă. Acesta a fost momentul când am admis că familia noastră este compusă din patru persoane.

Acum vreo doi ani, stăpânii mi-au făcut o surpriză şi m-au dus în Copou, locul unde ne plimbam în fiecare sfârșit de săptămână, şi mi-au arătat o casă veche cu o curte mare, plină de vegetaţie şi m-au anunţat cu bucurie că este a noastră.

Deşi m-am împăcat bine cu traiul la apartament, trebuie să recunosc că la casă e mult mai interesant. M-am împrietenit cu Alecu, un căţel negru din vecini, care mi-a arătat toate găurile din garduri şi m-a avertizat de cine să mă feresc.

La început, am urcat în copaci vreo trei pisici şi le-am lătrat şi păzit ca în tinereţe, dar asta numai aşa, ca să vadă cine e jupânul în curte. Nu mai aveam însă răbdarea şi nici cheful de odinioară să le fac instrucţia necesară, astfel încât le-am dat de înţeles că dacă nu mă deranjează n-au decât să treacă prin curte.

Niciodată nu am putut să-mi explic de ce simţeam nevoia când eram afară să mă cer înăuntru, iar după ce intram, la scurt timp vroiam neapărat, din nou, afară. Vă daţi seama ce mulţumit am putut să fiu când am putut să dorm pe pragul de la intrare, veghind cu egală măsură evenimentele din ?lăuntrul şi din afara casei.

Într-o toamnă, când frunzele şi nucile începuseră prin căderea lor să-mi deranjeze somnul de după amiază, stăpânul l-a adus pe Azor de la munte şi mi-a spus că aici va fi şi casa lui. Nu m-am îngrijorat deloc, pentru că locul lui Azor a fost de la început în curte,  suficient ca să se precizeze extrem de clar diferenţa noastră de statut.

Timpul a trecut, anii s-au adunat. Am văzut multe ierni şi veri, dar astea din urmă sunt din ce în ce mai greu de suportat, frigul şi căldura îmi chinuie bătrînele ciolane. Altădată călăream garduri de doi metri, sau săream de pe stânci care aveau de două ori înălţimea stăpânului, iar astăzi nici nu mai ţin minte de când nu am mai grăbit pasul prin curte.

Vara asta bunica stăpînului ne-a părăsit într-o dimineaţă de iulie, iar eu n-am mai putut să-i însoţesc pe stăpâni să-mi iau rămas bun de la ea. Nu mai pot urca scările către dormitor şi nici în fotoliu nu mai pot sări din cauza durerii din picioare; de aceea, culcat pe covoraşul de la intrare, în cele două zile în care ei au fost plecaţi la ea, am visat-o în fiecare noapte.

Se făcea că stătea întinsă pe canapeaua de lângă radio-ul mare din lemn de cireş şi, ca de obicei, când rămâneam doar noi doi, îmi povestea de copilăria şi tinereţea ei.

De multe ori, furată de povestire şi în timp ce îmi scărpina ciuful blond de care eram atât de mândru, îmi spunea Fidi, cum îl chema pe căţelul ei, cel care o însoţise în fiecare zi de şcoală şi o aşteptase lângă gard să o conducă înapoi, acasă. Ascultam a nu ştiu  câta oară peripeţiile şi aventurile lui Fidi, şi în timp ce bunica mă scărpina cu mâna ei albă, mică şi muncită, deveneam, ca prin farmec, eu însumi protagonistul acelor formidabile întâmplări.

Eu o însoţeam  pe fetița îmbrăcată în rochiţa de catifea maro şi cămaşă de satin creponată, cu gulerul tare, ţopăind veselă printre pietroaiele de pe margine drumului prăfuit ce ducea la şcoala de fete. Ca şi Fidi, simţeam fericirea ce mă inundă când îi vedeam de la distanţă boneta verde printre copiii care plecau de la şcoală, mârâiam fioros şi simţeam cum mi se zburleşte blana tărcată când în drumul spre casă ne întâlneam cu Hans, buldogul măcelarului. I-am simţit durerea arzătoare când Fidi şi-a agăţat blana în sârma ghimpată fugărind un iepure şi nenea Gheza, potcovarul de pe moşie, l-a cusut pe viu.

Bunica adormea întodeauna povestind cu mâna pe capul meu mângâindu-mă, iar eu de frică să nu o trezesc, stăteam multă vreme cu capul neclintit şi de abia când îi auzeam răsuflarea uşoară şi regulată îmi îngăduiam să pun botul pe labe.

Visam. Mă simțeam plin de forţă, cu adevărat puternic, iar când am auzit un zgomot la uşă, am dat să mă năpustesc fioros, lătrând ameninţător. Dar, deşi zgomotul  era real, durerea din oase şi slăbiciunea m-au trezit la realitate, erau stăpânii care se întorceau acasă. Atunci, pentru prima oară, m-am gândit că, poate, ar fi fost mai bine să nu mă mai trezesc dintr-un vis atât de frumos…

Iarna asta frigul a venit devreme, şi o ploaie îngheţată mă face să ezit chiar și atunci când trebuie să ies în curte la pipi. Cele trei trepte ale terasei mă-nspăimîntă mai rău decât un pisc de munte cu vârful în nori. Mâine stăpânii pleacă din nou la ski, iar eu voi rămâne la mama stăpânului în Târgu Mureş, după o călătorie nesfârşită cu maşina, care de pe acum ştiu că mă va năuci de oboseală. De vreo două săptămâni nu mai am nici chef de mâncare şi alaltăieri-seară picioarele din spate mi-au tremurat aşa de tare încât am căzut şi n-am mai reuşit să mă ridic fără ajutorul stăpânului.

Sper să se întoarcă repede, orice zi fără ei mă slăbeşte mai mult decât oboseala bătrâneţii. Mi-a rămas doar speranţa că, până se întorc, voi visa cum alergam prin pădurile din Panaci, vara pe smocurile de muşchi şi licheni, iar iarna prin omătul ce-mi trecea de urechi. Să mai visez cum adormeam pe fotoliul de lângă şemineu cu privirea în tăciunii portocalii şi nasul uscat de dogoarea focului…

 

 

 

 

Astăzi în săptămâna de dinainte de Paşti mi-am făcut ordine în bibliotecă şi ştergând cărţile de praf am dat peste o fotografie de-a lui Toby.

Pe-un trunchi de brad fulgerat şi retezat apoi cu drujba, cam de la înălţimea nepoatei mele de opt ani care îl privește cu ochii mari plini de mirare, Toby, aflat la apogeul existenței, cu pieptul scos mândru în afară, scrutează cu atenție și probabil oarece regret două veverițe deloc înspăimântate de prezența sa. În spatele lui un brad imens de-un verde ruginiu îi estompează auriul blănii de pe spate, dar îi scoate în evidenţă blana albă de pe piept şi ciuful blond din vârful capului.

Din câte îmi aduc aminte, fotografia a fost făcută tot înainte de Paşti, într-o vacanţă la Panaci cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. Pe vremea aceea nici nu se născuse fiul nostru, eram încă tineri. Acum el e demult la casa lui, iar nepoţii sper să-mi calce pragul de îndată ce primesc vacanţa de Paşti, să petrecem Sărbătorile ca întotdeauna, în familie.

Cu fotografia în mână fac doi paşi mărunţi până la canapeaua veche de piele de sub bibliotecă şi mă aşez pe colţul ei. De ani buni m-am obişnuit să merg cu pași mărunţi din cel puțin două motive. Unul ar fi că o astfel de deplasarea nu ţine de dorinţă, ci evident de putirinţă; orice mişcare bruscă sau prea rapidă mă face să-mi aduc aminte de uzura articulaţiilor, iar reumatismul căpătat în iernile geroase când executam serviciul de gardă în garnizoana din Sibiu, este și el prezent prin durere. Alt motiv ar fi că pentru un om la vârsta şi greutatea mea o căzătură provocată de vreun pas împiedicat ar însemna un dezastru la care nici nu vreau să mă gândesc.

Obicei de bătrân neghiob! În loc să-mi văd de treabă, mă poticnesc mereu în cîte un crâmpei de amintire ce-mi cheamă din memorie tinereţile.

Privesc poza şi simt în căuşul palmelor blăniţa mătăsoasă a puiului de cocker cu o fundă imensă şi roşie la gât. Simt cum arde burtica rozalie în vârful degetelor. Senzaţia e atât de puternică încât îl ridic deasupra capului şi mă uit dacă nu a făcut cumva pipi în mîinile mele. Am din nou 24 de ani şi merg pe aleea dintre cămine cu un puiuț auriu în palme. Căţelușul va fi cadoul de ziua iubitei mele. Caut pe aviziere de două săptămâni printre bileţelele cu ţigări, bere, blugi şi alte bazaconii, un anunţ cu un pui de căţel. A venit la timp pentru că mâine e ziua ei şi m-am săturat de vizitat pui de dobermani şi rotwaileri. Am luat căţelul de la un cuplu de familişti din căminul T 14. Soţia îl primise şi ea tot de ziua ei, dar după patru nopţi petrecute cu un pui scâncitor, obişnuit cu mama lui, cucoana învăţă diferenţa dintre un câine adevărat şi unul de pluş. Îmi lasă de la 250 de lei la 200, dacă promit să-i păstrez numele de Lord.

Auzi ce nume pentru un cocker simpatic, Lord…! După ce am ieşit din cameră arunc tigaia pe care mi-o dăduse cucoana pentru apă, îl ridic în dreptul ochilor şi îi privesc boticul. De azi înainte prietene, numele tău va fi Toby!

Când Toby avea vreo doi ani, am petrecut trei săptămâni într-un sat de munte construind un grajd pentru vacile familiei. Dimineaţa la cinci şi jumătate veneau oamenii la lucru şi munceau tăcuţi ca niște adevăraţi munteni până la patru după amiaza, iar în cursul zilei aveau două pauze de masă, una pe la nouă şi jumătate şi a doua la doisprezece-unu, prânzul. Nu cred că schimbam trei fraze cu ei toată ziua, le încălzeam mâncarea şi mă învârteam în jurul lor cu speranţa să le pot fi de folos, orice încercare de discuţie amorţea imediat descurajată de nişte ,, îhî-uri” întunecate în timp ce trăgeau cu nesaţ din ţigară, sau răsuceau una nouă.

Atunci, după prima săptămână am început să vorbesc cu el,însă mai ciudat este că a trecut ceva vreme până când mi-am dat seama. Am conştientizat într-o noapte în care stăteam întins pe iarbă şi fumam cu ochii după ,,Carul Mare” ce încălecase streaşina casei. Îi povesteam lui Toby despre un fost coleg de facultate cum m-a supărat o dată şi ce i-aş face dacă l-aş întâlni, când, realizând comicul situaţiei, am izbucnit în râs. L-am privit pe Toby, era cu ochii aţintiţi asupra mea, iar privirea lui atentă şi concentrată m-a făcut să fiu sigur că mă înţelege.

Cât am mai vorbit în perioada aceea …

L-am beștelit și bodogănit palpându-i tot corpul în căutarea vreunui os rupt după ce hămăiala lui insistentă stârnise taurul de prăsilă al stânei. Alergasem cea mai rapidă sută de metri din viaţa, cu matahala pe urmele mele, la un pas, până ce am reuşit să sar pârleazul de la stână. Printre picioarele mele şi copitele taurului, viteazul căţel se învârtise ca un titirez, lătrând înverșunat, în timp ce încerca să-mi dea generosul însă cam inutilul său ajutor.

El mă certa şi se ruga să-l las în pace când îl săpuneam vârtos în covata din dosul casei, muşcându-mă din vârful dinţilor de mână şi degete, bineînţeles cu grijă, nu prea tare.

După asfinţit, rezemat de un porşor de paie, la o ţigară şi un pahar de vin, îmi priveam prietenul care așezat la jumătatea dintre mine și mestecenii de pe deal, îmi povestea despre vietăţile mişunătoare ascunse de pădure şi întuneric, ce se trezeau la viaţă la culcarea soarelui.

Chema, striga, înălţa şi îşi lătra povestea către cer până când răspunsul jivinelor îl făceau să devină melancolic iar atunci scotea urletul strămoşilor venit de departe, din negura timpului. Urletul câinelui sălbatic faţă în faţă cu natura adeseori potrivnică, căutându-l pe cel căruia să i se încredințeze pentru totdeauna și să-i dăruiască dragoste și loialitate fără limite.

 

 

În ultimele luni mă simt din ce în ce mai obosit şi îmi e tot mai greu să mă ridic din pat. O sfârşeală ciudată îmi înveleşte oasele şi apar noi şi noi dureri în tot trupul. Iarna asta pare să nu se mai termine nicicând.

Din când în când, scot vechi albume cu fotografii şi răsfoiesc melancolic pagini de amintiri. Când am vagi îndoieli în ceea ce priveşte data imaginilor îl caut prin ele pe Toby; dacă îl găsesc e clar, sunt anii când tinereţea era o realitate şi nu o stare de spirit ca mai târziu. Când s-a pierdut şi aceasta nu ştiu, dar cu siguranţă a trecut ceva timp de atunci.

De la o vreme, din ce în ce mai des, visele îmi sunt vizitate de Toby. Mă îndrept spre pat călăuzit de aceeași așteptare pe care o încerci înainte să te duci la întâlnirea cu un prieten drag. Freamătul, nerăbdarea revederii, ghemul emoţiei din stomac şi bucuria ce-o însoţesc mă copleşesc în drumul meu spre somn. De aceea, mai mereu îl prind destul de greu şi am nevoie de ceva timp să mă liniştesc.

Mai rar, e adevărat, nu îmi apare vreo amintire şi atunci rămân cu calvarul poticnit de dureri al cufundării în genunea neagră ce altădată mă odihnea. Mă trezesc dimineaţa cu sentimentul de abandonat şi îmi vine să plâng.

Când dragul meu căţel îmi revine alături în vise, se întâmplă întotdeauna la fel, ca într-un început de film ce rulează mereu şi mereu din acelaşi punct.

Se face că sunt întins în pat şi cu privirea aţintită înspre fereastra cu jaluzelele trase prin care se filtrează lumina difuză a soarelui de dimineaţă. De afară se aude hămăitul de chemare la joacă al lui Toby, iar glasu-i vibrează de bucurie şi nerăbdare. Ca întotdeauna, dau buzna pe scările de lemn ce duc de la dormitor la parter pentru că locul începutului e întodeauna acelaşi, în casa noastră de la munte.

Deschid uşa şi mă întâmpină căţelul scheunând de bucurie, cu codiţa învârtindu-se ca o elice mică, ridicându-se în două lăbuţe în timp ce ne îmbrăţişăm. O limbă aspră, umedă şi frumos mirositoare îmi netezeşte ţepii de pe obrazul nebărbierit, iar eu îi iau o lăbuţă de pe umăr şi după ce i-o sărut trag adânc aer în piept să-i simt mirosul. Mirosul unei lăbuţe de căţel este unul dintre cele mai frumoase din lume, cuprinde în el amintirea nenumăratelor cărări străbătute în umbra pădurii de foioase de pe deal, sau prin pământul reavăn şi proaspăt din dosul şurii, păstrând aroma florilor umezite de roua dimineţii.

Fugim apoi împreună prin iarba udă, eu cu paşi mari, iar el ţopăind în jurul meu şi muşcându-mi uşor pantalonii ce fac creţuri pe coapsă. Două fiinţe tinere debordând de vitalitate şi strălucind de prospeţime.

În fiecare noapte, eu şi căţelul meu ne retrăim aventurile din tinereţe aşa cum au fost, sau altfel, povestea suferind mici sau mari modificări, de înţeles după atîta timp ce ne desparte de trecut şi atâta distanţă ce ne separă de realitate.

Dimineaţa, când visul dispare brusc sau treptat, când deschid ochii, parcă îi aud  lătratul cu tonalitate aparte prin care încerca să mă facă să mă răzgândesc când mă vedea că plec; dar sunetul devine din ce în ce mai îndepărtat, topindu-se în trezie.

 

În seara asta, la capătul unei zile ca atâtea altele din ultimul timp, zac într-un fotoliu cu o pătură de lână peste picioare lângă şemineu şi privesc toropit de oboseală în jarul de-un roşu crud ce-şi pâlpâie vâlvătaia. Ochii mi se închid uşor, biruiţi de pleoapele grele ca plumbul, iar dogoarea focului mă învăluie treptat şi mă îndepărtează de şuieratul prelung de crivăţ ce dă târcoale casei şi se opinteşte furios în geamurile ninse.

Un lătrat vesel mă trezeşte din amorţeală, clipesc nedumerit şi privesc spre geam de unde vine o lumină proaspătă şi scânteietoare de dimineaţă de mai. Ciripitul păsărelelor şi goarna cocoşului mă fac să arunc pătura de pe mine şi uşor ca un fulg, străbat alergând treptele scării de lemn. Deschid uşa şi lumina mă inundă strălucitoare cu razele-i alburii. Când vederea îmi revine, îl văd pe Toby aproape de vârful dealului în dreptul potecii ce se pierde printre mesteceni, alergând cu urechile în vânt şi lătrându-mă bucuros.

Pornesc spre el prin iarba înaltă ce-mi mângâie palmele cu roua dimineţii, merg apăsat şi fără grabă căci a venit şi ziua pe care o aştept de atâta vreme. Sunt împăcat pentru că ştiu că nu mă voi mai întoarce, plec să mă plimb pentru totdeauna, tânăr şi fericit cu iubita de mână și căţelul alergând în jurul nostru pe poteca ce ne va scoate spre lumină.

Erdogan și-a incendiat Reichstag-ul!

Se spune că singurul lucru sigur care se poate spune despre Istorie este că nimeni, niciodată, nu învață nimic din Istorie!

Astă-noapte, la cât de prost a fost executată lovitura de stat în Turcia, un sergent major din Burkina Fasso sau un plutonier din Gabon ar fi fost cu siguranță mai îndrituit să se ocupe de demersurile necesare debarcării guvernului islamist al lui Erdogan decât cei care au orchestrat-o! Iar acest lucru este extrem de dubios. Despre corpul ofițeresc din Turcia se pot spune multe, dar în nici un caz faptul că este alcătuit din imbecili…

Pe 27 Februarie 1933, clădirea Reichstagului, parlamentul Germaniei, a luat foc și în câteva ore această clădire simbolică a democrației a fost redusă la un morman de scrum și fiare calcinate. Nimeni până acum nu a reușit să demonstreze că această incendiere a fost executată de un grup de comuniști zănateci sau de serviciile secrete ale noului regim național-socialist instalat la putere cu numai o lună în urmă dar, cert este că de câștigat au avut de câștigat numai naziștii! În câteva săptămâni comuniștii care au scăpat arestărilor au fost scoși în afara legii, opoziția social democrată a fost strivită iar Hitler a primit din partea așa zisului parlament prerogative absolute consființindu-se astfel una din cuceririle socio-politice ale secolului trecut, și anume impunerea unui dictator pe căi legale.

Dacă privim la ceea ce s-a desfășurat ieri noaptea în Turcia și ne punem întrebarea moștenită de la părinții dreptului: ,,Qui Prodest?” adică, ,,Cui îi folosește?” sau mai bine zis ‚,Cine profită?”, răspunsul este unul singur: regimului personal al lui Recep Taryp Erdogan!

Pe lângă realizările economice, omul ce și-a construit un palat de 2 miliarde de dolari din bugetul public, mai avea nevoie și de niscaiva victorii militare pentru a-și încununa nimbul de putere și a-și reduce opoziția la tăcere! A încercat cu Putin dar nu i-a fost ușor. Strâns cu chinga economică de către țarul de la Moscova, Recep a trebuit să facă spinarea ghiocel și să-și ceară scuze pentru incidentul aerian de la granița cu Siria!

Umilit, cu orgoliul făcut ferfeniță, autocratul cu porniri imperiale de pe Bosfor și-a întors privirea de fiară rănită către interior! Acum, după părerea lui precum și după calculele făcute de sfătuitorii săi de taină este momentul perfect pentru a încheia conturile cu opoziția din interior! Astfel se oblojește orgoliul rănit, se pune căpăstru opoziției și se transformă armata într-o gașcă de bodyguarzi exact așa cum s-a întâmplat și cu Poliția.

Semnalele ne duc logic spre deznodământul prezumat mai sus:

Erdogan călare pe un cal alb defilează în fața unei populații tinere, îndoctrinată de ceva vreme de un panturcism de sorginte islamică, neîmplinită material și cu frustrări cât casa care acuma, iată, și-a găsit eroul!

Valetul său, primul ministru care a jucat rol de goarnă în toată această scenetă, a anunțat Washington-ul că e groasă rău și că adversarul președintelui, fostul tovarăș de coterii Gullen, nu poate fi găzduit de o țară care se pretinde prietenă a Turciei! Smetia care o încasează americani se va contoriza în lumea musulmană ceea ce va crește prestigiul lui Erdogan.

Armata va fi epurată în cel mai pur stil stalinist, primul ministru a anunțat deja că se va schimba Constituția iar participanții la rebeliune vor putea fi condamnați la moarte fără ca nimeni să mai cârâie! Singura instituție laică, de factură occidentală, lăsată de Kemal Ataturk să vegheze reformarea națiunii turce va dispărea și se va transforma în achingii lui Recep!

Și iată cum această, așa zisă, lovitură de teatru în care mahalagii din Istambul au fost plasați în rol de carne de tun pentru televiziunile străine, mai cunoaștem noi precedente!, și din care are de câștigat numai viitorul ,,Tătuc-Zeu” al națiunii turce a făcut prime time-ul tuturor televiziunilor de pe mapamond iar criticii de până mai ieri al celui care își permite să urmărească penal cetățenii altor țări pentru defăimarea lui, probă de un tupeu aiuritor și incredibil, vor trebui să-și înghită orice păreri contrare la adresa acestui Putin cu mustață.

În ăst timp, în România părerologilor și a feisbuciștilor ce răsuflă ușurați de faptul că în Turcia democrația a învins, viața merge înainte fără ca nimeni să fie preocupat de faptul că la granița cu noi, pe lângă un imperiu rusesc în plină agresivitate, apare de după colț o Turcie cu un climat economico-social numai bun pentru realizarea unui regim fascistoido-islamic mult mai periculos decât statul islamic al mulgătorilor de cămile ce-și trăiește ultimele clipe în Iraq și în Siria. Aceștia din urmă, chiar dacă sunt sortiți pieirii la loc de baștină mai au prin Europa o grămadă de spațiu de manevră în țările în care corectitudinea politică și socialismul face casă bună cu orgoliul și prostia!

 

        

 

Jurnal de Baleare II

25 Mai – Miercuri

Către dimineață, pe la ora trei ajunge și cea de-a treia barcă în cele din urmă în port. Membrii echipajului, adunați pesemne laolaltă în funcție de ritmul lor nocturn, tropăie veseli și se pun pe plimbări și distracție. În capul portului cei proaspăt debarcați se întâlnesc cu aceia dintre noi care, trudiți, veneau din cluburi așa că nicicând nu fu un motiv mai bun de a sărbători reuniunea. Ce 24 Ianuarie? Care 1 decembrie? Derizoriu fraților… 25 Mai e ziua ce trebuie sărbătorită lucru care se întâmplă până când soarele îi răpuse pe toți manifestând probabil sentimente profunde de invidie față de prietenii distracției pe întuneric.

Dimineața pe la nouă, trecând la pas către piața de pește și fructe, peste tot în juru-mi semeni de-ai noștri, sau cel puțin așa păreau, zăceau presărați ca pe un câmp de luptă. Fără deosebire de nație, sex, vârstă sau tot feluri de alte nimicuri de acest gen, eroii noștrii zugrăveau, și la propriu și la figurat, o nouă frescă a vieții de noapte din mirifica ,,Iubița”.

Către prânz, barca noastră, a tocilarilor, ridică velele și ieși în larg îndreptându-se către nordul insulei în căutarea unui loc mai pașnic și mai liniștit pe care, în urma călătoriei noastre de ieri prin insulă l-am propus și anume portul Portinatx. Acesta, în afară de argumentele enumerate adineaori mai are și avantajul că mâine ne va scurta drumul către Mallorca cu aproape trei ore. Văzut din interior, portul ne păru-se ieri o minunăție dar venind dinspre mare pot spune că ai senzația intrării în rai. Sau cel puțin așa mi-aș dori să arate dacă o să o merit! Eu știam că la intrarea în rai străjuiesc îngerii dar aici, mai prozaic, suntem întâmpinați de niște nimfe complet goale care se plimbă prin port cu niște caiace ce nu ascund nimic. Gângurind în germană, Ah… ce limbă frumoasă!, suratele blonde ajung la concluzia că datul cu caiacul este plictisitor așa că, fiecare din ele abordează o placă mare de surf pe care o conduc grațios stând în picioare și dirijând-o cu o vâslă lungă. Urmărite cu o deplină înțelere tipic masculină de zeci de perechi de ochi ai marinarilor de pe velierele ancorate în golf cele două bacante își sfârșesc călătoria într-un golfuleț ferit de privirile indiscrete de pe mal. Dar nu și de pe mare…

Bulversați, reușim după o oră de bâjbâială să găsim un loc unde să aruncăm ancora. Gata cu staționatul la chei, cu coborârea lejeră pe pasarelă și aprovizionarea cu curent și apă, de acuma stăm la ancoră ca marinarii! Veseli nevoie mare scoatem dinghi-ul la apă, pentru cei care nu m-au urmărit anul trecut dinghi este o barcă de cauciuc prevăzută cu două vâsle și un motoraș mic care de obicei te lasă când ți-e lumea mai dragă, și ne îndreptăm spre mal. Petrecem o seară minunată în care ne plimbăm prin prin sătucul acesta tipic mediteraneean ce a avut șansa să devină o stațiune superbă. Străjuite de stejari, cedri sau pini și înconjurate de măslini, leandrii și palmieri pitici casele albe ce par mereu proaspăt văruite stau atârnate de stânci și sunt înșirate de-a lungul unui drum de coastă ce unește golfuri cu o apă albastru-verde limpede ca și cristalul.

O seară petrecută cu prietenii noștri bucureșteni în care savurăm o paella cu fructe de mare ce o să ne însoțească de acum în vise se termină cu o degustare prelungită de vinuri într-o cârciumă scobită într-o stâncă care pare să fie mai potrivită pentru un cuib de pescăruși. La întoarcere Carol, amabil sau mai degrabă obosit, îmi cedează onoarea transportării convivilor cu barca către velier. Dacă velierul îl nimeresc din prima deși erau vreo 15 ancorate în golf cu țărmul pare să fie mai greu. Până la urmă, ghidat de strigătele deznădăjduite ale părăsiților pe mal și de luminile lanternelor de pe telefoane reușesc cu dibăcie, vorba vine, să mă strecor printre cablurile de geamanduri și stâncile de pe mal și să îi recuperez pe colegii mei ce păreau împăcați cu soarta. Deși martori ai aventurilor mele, nimeni din grup nu vrea să mă înlocuiască la cârmă! Hmm… Oare ce ar putea să însemne asta? Până la urmă ajungem cu bine, ceea ce demonstrează că pentru mine nu lucrurile mici, greu detectabile în stare de trezie, sunt o problemă.

 

26 Mai – Joi

 

În zori de zi Aurelian, căpitanul nostru, ne scoate din golf și purcede la drum aproape singur așa că până ne trezim și ne pudrăm nasurile suntem deja în larg, Ajuns pe punte am o revelație: Sunt un marinar iscusit de vreme ce am condus scoica asta mica în care am încăput la fiecare transport câte patru persone iar ea pare neatinsă în timp ce noi suntem cu toții prezenți la apel. Bravo, mie!

Pe traversada aceasta avem în sfârșit noroc pentru că avem un vânt de 12-15 noduri ceea ce ne face să atingem o viteză pe pânze de aproape 9 noduri. Nu-i rău de loc pentru niște amatori… Mai o voltă, mai un vânt care ne face să navigăm înclinați la 45 de grade cocoțați cu toții pe partea opusă ca niște vrăbiuțe pe o ramură și iată că pe la trei după amiaza trecem prin dreptul insulei Dragonului și a farului din Llebleig. De aici, să te ții nenicule! Veliere care mai de care mai suple și mai grațioase zburdă pe lângă noi dirijate de tineri înalți și musculoși în costume de neopren. Sub pavilion german, britanic sau olandez urmașii corsarilor de altădată, astăzi probabil corporatiști de bază, ne arată că totuși sângele apă nu se face! Băgăm bătrânica noastră cu greu în rada portului prin viermuiala de ambarcațiuni în timp ce căscăm gura la fel și fel de iahturi ce costă cam cât valoarea de piață a unei naționale de fotbal mai acătării.

Incredibil dar adevărat, a treia barcă, cea a lui George, Christian, Cipi et Co ajunge la timp în port venind dinspre Formentera. Se pare că e o insula superbă ne povestesc ei la un pahar dar nici nouă cu Portinatx nu ne e rușine. Pe seară, ne împrăștiem ca un stol de hulubi, care încotro… După o cină cam nereușită într-o locație cu numele de ,,Bavaria”, așa ne trebuie!, îl recuperăm pe Cosmin care tocmai făcuse înconjorul Palmei cu bicicleta. Și după cum se spune -Dacă nu ai reușit din prima, mai încearcă până izbândești!- am fost cuminți, am ascultat și iată că soarta ne-a surâs. Ne petrecem seara într-o cârciumă magnifică unde atingem de câteva ori consecutiv culmi ale orgasmului culinar. Nu mă întrebați ce am mâncat! Nici nu mai are importanță, la ce senzații am trăit…

 

27 Mai – Vineri

 

Dimineața ne prinde la plimbare după o seară în care am fost mai cuminți ca niciodată. Vizităm catedrala La Seu acest simbol al insulei situate deasupra portului care prin mărime și prin frumusețea liniilor sale gotice atrage atenția trecătorilor și marinarilor. Am vizitat foarte multe catedrale de-a lungul anilor în decursul peregrinărilor mele dar poate niciodată, cu excepția catedralei Sfântul Petru din Vatican, nu am fost atât de impresionat. În interior, în stânga navei altarului și exact pe diagonală se află două vitralii imense colorate în albastru, verde și roșu cu un diametru, nu cred că exagerez cu nimic, de 6-7 metri. În funcție de poziția soarelui de două ori pe zi, la răsărit și la asfințit, domul întunecos este inundat de o lumină feerică ce deșteaptă viață în fiecare ungher al acestei minunății în care Gaudi și-a lăsat amprenta pentru totdeauna. Lumina pogorâtă ca dintr-un imens reflector dezvăluie irizații roșietice pe candelabrul conceput de Gaudi a simboliza cununa de spini purtată de Cristos iar marmura lucioasă finisată la perfecțiune aruncă raze ce dezvăluie chipurile meșterilor ce s-au sculptat între ei atunci când s-au luat drept modele pentru chipurile sisifilor ce țin construcția pe umerii lor. Nimeni nu mai știe cu câți bani au fost plătiți dar răsplata lor, faptul că după sute de ani lumea le va cunoaște chipurile, transcende peste simbriile lumești răsplătind cu asupra de măsură pe acești geniali necunoscuți care au trudit în piatră acum 600 de ani.

Ieșiți din catedrală pe o ușă din dos, în doi timpi și trei mișcări am reușit să ne rătăcim pe aleile înguste, pavate cu granit cenușiu, ce se strecoară printre clădiri somptuoase de trei etaje construite din piatră. Oriunde ne îndreptam privirea dădeam de aceleași străduțe înguste care se termină în niște treceri scobite într-un colț de clădire ce te transportă pe o alta alee ce pare identică cu cea pe care tocmai ai părăsit-o. În cele din urmă, ne-am luat după busolă și în cinci minute am găsit Rambla ( cred că înseamnă bulevard din moment ce am găsit-o într-o sumedenie de orașe din Spania) iar aceasta ne-a scos din cartierul vechi al portului.

Pe un bulevard modern printre sedii de bănci și reprezentații comerciale o gară mică cu un aer desuet face o notă aparte cu gardurile sale de fier forjat și băncuțele sale din lemn de trandafir aflate pe peronul gării din cărămidă roșiatică. De aici, din Plaza Espana, pleacă trenulețul turistic ce traversează Mallorca de la sud către nord, cea de care citisem mai deunăzi și care intra în planurile noastre de vizitare. Auzisem de el că este frecventat de o puzderie de turiști dar totuși nu m-am așteptat ca în extrasezon să vedem atâta puhoi de lume, mai ales când un bilet dus-întors ce include și plimbarea cu tramvaiul în Port Soller costă la vreo 30 de euro. Am ieșit din oraș și pe măsură ce îl părăseam, vărfuri de stâncă intercalate de plantații de măslini ne apăreau în preajmă. După 40 de minute ne-am trezit cățărându-ne pe munte și trecând printr-un tunel care ne lăsă în întuneric vreme de aproape cinci minute ieșim pe un platou cu o vedere formidabilă. Aici trenulețul își trase sufletul iar noi ne ținurăm repirația în fața unei vederi atât de spectaculoase. Apoi, coborând muntele ca într-o cochilie de melc trenul ne arătă portul Soller când pe-o parte când pe alta. Construit acum 150 de ani pentru a putea transporta lemnul și piatra, care pe atunci erau principalele avuții ale acestei insule, astăzi, o primărie isteață a făcut din el întreținându-l cu grijă o sursă nesecată de venituri pentru comunitate. E adevărat că nu este la fel de spectaculoasă, din punct de vedere psihiatric, ca și investiția ieșeană în telescaunul de la Ciric dar, asta e! Ajunși în port Soller am luat tramvaiul, foarte puțin deosebit ca și înfățișare de trenuleț și ne-am făcut intrarea pe o plajă superbă acoperită de un nisip alb și strălucitor ce se întinde dintr-un capăt în altul al golfului Soller. Sus pe stâncă, vilele sunt agățate ca niște tablouri ale unui impresionist iar jos, în golf, sute de catarge ale unor bărci, veliere sau iahturi sunt o mărturie a unui loc ce nu va putea fi niciodată bănuit de prea multă plictiseală. O salbă de restaurante și tapasuri stau în rândul unu, imediat după plajă, pentru ca după ele să urmeze un rând de magazine aflate de marginea drumurilor ce duc, firește!, la câte un club! O sangria cu gheață și fructe servite în fața bisericii aflate în centrul vechiului sat de pescari fac căldura mai suportabilă și astfel, răcoriți, putem suporta cele 20 de minute de întârziere ale trenului cu care ne întoarcem. La cât a fost de frumos și fiind în vacanță nimeni nu se mai supără!

Seara încălcăm o lege nescrisă a turistului și plătim pentru ea. Aceasta spune că niciodată să nu te așezi pe terasa unui restaurant gol atunci când cele aflate la o aruncătură de băț sunt pline ochi! Mâncare comestibilă și vinul cam prost sunt trecute cu vedrea pentru că de la începuteul călătoriei noastre suntem cu toții pentru prima oară împreună. Profităm de ocazie așa că facem schimb de poze, filmări ( aici o serie de obraji se îmbujorează) și plecăm de la cârciumă certându-ne cu ospătarii care o lasă mai moale după ce cineva le strecoară informația că suntem militari români de pe un vas NATO. Si non e vero e ben trovato! Altfel, chelnerii erau de treabă, încercau doar să ne facă să plătim o sticlă de vin cu miros de dop ce a rămas neconsumată din motive evidente. Dar ghinionul lor era că printre noi se afla și Cristi așa că atunci când un cărciumar încearcă să-l fure pe un altul se iscă întotdeauna o discuție în contradictoriu în urma căreia secretele meseriei scoase pe tarabă îți fac pielea ca de găină. Până la urmă seara se termină, vorba vine, pe barca lui Christian care ne umilește cu o pizza de mare angajament.

Tragem de niște beri până de dimineață nedându-ne culcați și stăm la taclale cu speranța ca răsăritul să ne prindă cât mai curând. Unii avem avioane la șase dimineața alții la nouă seara ghinionistul fiind noul nostru prieten Cătălin care deși stă aproape, ici șa ia în Porto, se pare că va ajunge ultimul acasă.

 

28 Mai – Sâmbătă

Drumul cu taxiul până la aeroport pare mai lung la întoarcere decât la venire deși aparatul de taxat ne arată taman invers. O posibilă explicație ar fi ora la care se desfășoara călătoria, atunci veneam la 12 noaptea acum merege dimineața la 9 a.m. Vuellingul nu stă prea mult pe gânduri și ne ia cu un Airbus nou nouț abia intrat în serviciu dar deși e nou, vechile Boeinguri ale Blue Air și Tarom îmi par mult mai prietenoase. Troznește din toate încheieturile, cârâie la eleroane, tremură la viraje lucru care mă face să mă gândesc că nu va fi un zbor atât de plăcut. Așa a și fost. Ajungem la Milano ca după o cursă cu un căruțaș beat pe dealurile Buciumului așa că scoțând cui pe cui facem ravagii în sticlele de vin roșu ale companiei.

Oleacă de shopping, o ultimă cinste ca între prieteni și iată că ora întoarcerii ae apropie. În terminalul, evident ultimul aflat în capătul aeroportului imens din Mallorca, regăsim mirosuri și garderobe atât de familiar nouă. Bătrânul Boeing al Blue Air-ului ne primește cu aceleași scaune soioase și mocheta podidită de timpurile ce au trecut peste ea. În avion atmosfera ne facem să ne simțim ca și cum am fi acasă. Ca niciodată, am loc în rândul doi așa că de pe scaunul meu de pe culoar aflat chiar în botul navei nu am un câmp vizual prea mare dar, e prea suficient. Lângă mine, pe culoar, o doamnă și-a scos picioarele din încălțările scâlciate cu tocul gros și își relaxează degete de la picioare încercând pesemne să mărească gaura din ciorapi aflată în dreptul degetului mare. Lângă ea o alta citește cu o voce tremurândă pasaje din vechiul Testament, dacă bine îmi dau eu seama. Pe rândul meu, la geam, o altă distinsă doamnă face niște cruci mari, mănăstirești încorsetate cu greu de hubloul aflat lângă ea și pasagerul din stânga. Decolăm vertiginos și mânerul de la scaunul pasagerului din față se desprinde și cade pe culoar luând-o către coada avionului. Îl prind cu dexteritatea mea de fost pivot de handbal și îl arăt plin de solicitudine stewardesei care stă pe scaunul ei de la decolare. Când mă observă, domnișoara îmi face semne energice să îl ascund pentru că va trece ea mai târziu și îl va recupera. Toate aceste manevre se fac pesemne ca să nu speriem călătorii. Înțelegător, dau din cap și o asigur de cooperarea mea iar când mai târziu trece pe la mine îi spun ca un cunoscător: -A început să se desprindă! Sper să nu se lărgească crăpătura… Domnișoara dispare de lângă mine și o înduplec cu greu să îmi aducă o sticluță de ceva. După vreo oră de zbor, lumea se mai relaxează așa că un stâlp de familie cu o față de controlor de bilete de RATC se afișează la o plimbare pe culoarul avionului cu odrasla din dotare. Mândru nevoie mare, controlorul socializează cu toții prezentându-și copilul ca handler câinele la un concurs de frumusețe. Încurajat de domnișoară care îi dă un bombon plodul se apucă de răcnit așa că tatăl îl ia în brațe și se apucă să facă turul manetelor din locul stewarzilor. La un moment dat domișoara albește când plodul, aninat de tătâne-său trage de maneta de deschidere a ușii. Calm, șeful de echipaj ne explică că aceasta nu se deschide în timpul zborului fiind comandată doar de pilot, dar asta numai dacă acesta nu a uitat să o asigure. Se pare că nu a uitat… Mă liniștesc doar când, în cele din urmă, controlorul cu tot cu odraslă este trimis de șeful de echipaj înapoi pe locurile lor. Cei doi trec pe lângă mine bosumflați că nu se mai pot da în spectacol și au aceeași expresie de oameni nedreptățiți întipărită pe față. Se vede că sunt rude dar, chiar și așa, nu avem și noi dreptul să sperăm la o evoluție în bine odată cu schimbarea de generații?! Aplauzele furtunoase, ca la teatru sau la opera, mă scot din visare și mă înștiințează că am ajuns la Iași odată cu năvala oamenilor de a-și recupera bagajele în timp ce avionul se află în mișcare. Echipajul protestează dar se lasă păgubaș în cele din urmă, în definitiv de la pistă până la terminal nu e o distanță atât de mare! Am ajuns acasă!

Jurnal de Baleare I

21 Mai 2016 – Sâmbătă

 

Plecam cu 10 minute mai devreme deși avionul lui Blue AIR pare cam obosit. O cetățeanca apasă butonul de chemare al stewardesei iar becul se aprinde la mine, lucru care nu va fi depistat decat ceva mai târziu de un membru din echipaj care poseda simț de explorator si tărie de caracter. Stewardesa, bănuitoare, mă pândește apoi tot drumul deși, parțial, se lasă convinsă că nu sunt un ,, trouble maker”. Odată ajunși, ne punem pe așteptat. Să pierzi timpul in Fiumicino nu e chiar așa de ușor cum pare. Trebuie experiența și ori de câte ori ai impresia că ai găsit singura cârciuma ce merita să o onorezi cu prezenta ta, dacă reusesti sa fi neclintit, ajungi până la urmă la una mai bună! Evident că cea mai ok este aceea de lângă terminalul de îmbarcare…

Ryanair Air-ul nu se dezminte așa că pe scara de îmbarcare, în capătul ei, ne așteaptă coșul de gunoi al călătoriei precedente dovedindu-ne că, cumulul de funcții pentru angajații aeroportuari ai celebrei companii nu este o simpla poveste. Nu de mult, proprietarul acestei companii interpelat fiind de ziariști referitor la materialele de reclamă mărturisea că și-a îndemnat echipajele de zbor dacă simt nevoia unor pixuri sau brichete să și le completeze din hotelurile în care se cazează. În definitiv, ce are de a face brandul cu utilitatea? Moment emoționant, ce mai… Îmi aduc aminte de tinerețea mea când, proaspăt mutat intr-un apartament din șoseaua Pacurari din Iasi, apucând odată să iau liftul, (de obicei nefolosind-ul pentru ca stăteam la etajul I ) am fost întâmpinat de doua pungi de gunoi bine burdușite care fuseseră amplasate de proprietar în speranța ca primul utilizator al liftului va ceda presiunii, eventual putorii, și se va îndrepta negreșit cu gunoiul spre cel mai apropiat tomberon scutindu-l pe titular de corvoadă.

În avionul galben ca un Yelow Submarine avem parte de mare veselie… Un grup de ,,tinere” botoxate și celulitice fac paradă nevoie mare de fericirea lor de a pleca in vacanță și cu ajutorul unei stewardese care le tine hangul, luându-le in serios, fac declarații de vacantă chicotind nevoie mare și rujându-se astfel încât nimeni din avion, bine… poate doar căpitanul, să  poată fi scutit de acest spectacol! Parada de silicoane, selfie-uri cu buze revărsate peste botic, râsete stupide sau machiaje moșmondite în telefonul pornit cu camera fixate invers, nimic nu pare sa le împiedice pe aceste Danaide expirate să mimeze o fericire absolută și demnă de invidiat. Din punctul lor de vedere… Stau pe locul dinspre culoar exact în dreptul aripei și nu văd nimic afară iar dacă privesc spre înăuntru dau de căutătura lascivă a unei blonde cu flori de plastic în păr. Privesc spre metalul teșit si uniform, pare o alternativa mai buna! Nu mai e mult și călătoria se apropie de sfârșit iar eu sper să supraviețuiesc imaginii unor distinse doamne care stau pe coridor ca niște petale în jurul pistilului și își dau cu ruj pe unghii sau se inscripționează una pe alta cu rimel. Mai e puțin…

 

22 Mai – Duminică

Ne-am luat barca aseară iar acum stăm și încercăm să revenim după entuziasmul de aseară. Rețeta este fără de greșeală, adună un pâlc de bărbați scăpați de acasă și plasează-i undeva departe de casă, de neveste și familii, fără a-i înfrâna de la nimic… Rezultatul nu necesită foarte multă imaginație! Pe fiecare din cele trei bărci membrii echipajelor se trezesc în funcție de cantitatea de alcool și ,,zbenguiala” de care au dat dovadă în timpul nopții. Noi facem ochi pe la nouă ceea ce ne va atrage în curând porecla de ,, barca tocilarilor”. Sincer să fiu nu cred că  vreodată s-a spus de mine așa ceva în nici un context imaginabil, Asta înseamnă despre mine că m-am cumințit?

Părăsim Marina Lonja, domiciliul velierului, și plecăm să dăm o raită în jurul Mallorcăi căscând gurile la vilele superbe ce stau cocoțate pe stâncile insulei care brăzdează cerul precum dinții unui fierăstrău.

Port Andratx ( se pronunța andraci) ne întâmpina tihnit moțăind cu serenitatea unei adevărate după-amieze de duminică. În jurul golfului plutește o liniște deranjată din când in când de chiotele unor pensionari englezi ce tocmai au câștigat un concurs de sailling. Bucătarul cantinei din Marina le face o tava imensa de paella cu fructe de mare iar vinul tempranillo crează toate condițiile pentru ca grupul sa necheze din toți bojocii. Găsim o piscină in spatele cantinei și ne facem safteaua cu scăldatul pentru anul in curs. Nu e rău…

Îmboldiți de foame o luam la pas pe faleză și trecem în revistă tavernele îmbietoare aflate in port. După îndelungi reflecții și consultări alegem o cârciuma mai dosită dar cu un frigider expus vederii ce depune mărturie că fructele de mare și peștii strălucesc de prospețime. Calcanul, dorada, caracatița cu boia la grătar precum și paella cu fructe de mare sunt delicioase iar vinul sec, rece, alb, mult și, din păcate, nu pe gratis are toate motivele din lume sa curgă… Seara se lasă greu in port iar noi ne împotrivim din răsputeri dar, în cele din urmă, ne biruie pe toți lăsând în urma sticle goale pe punte ce stau mărturie că nu ne-am dat bătuți cu una, cu două, și am  luptat până la capăt. Așa a fost să fie…

 

23 Mai – Luni

 

Deși răniți, reușim sa plecam in zori către Ibiza. O hula blestemată golește puntea si timp de trei ore mergem pe motor călărind valurile si răscolind stomacurile dar in cele din urmă vântul se pornește și scoatem pânzele. Barca se așează în vânt și ruliul se mai potolește așa că vinul poate fi deschis iar țiganii si cântecele lui Dinică și Nelu Ploiesteanu se așează peste valuri mărturisind că am muncit și nopți dar, am muncit și zile.  Vitejii de azi noapte care astă dimineață mai schițau câte un gest de mândrie bahică au căzut cu toții, unul după altul, pradă ,,răului de mare” în propriile cabine. Dintr-un motiv necunoscut, dar convenabil, descopăr că ,,legendara” mea capacitate de a citi pe bancheta din spate a unei mașini fără a mi se face rău are o corespondență maritimă astfel că după câteva ore de traversare mă trezesc singur pe barcă. Căpitanul trage și el un pui de somn ajuns de oboseala de azi noapte și de valurile luate pieptiș de barcă. Sper că pilotul automat știe ce face…

După 10 ore de ,,frământat” apa intram in Ibiza si tragem in Marină obosiți dar nu suficient cât să putem ține în frâu pofta de colindat orașul, pentru unii, iar pentru ceilalți, de a petrece prin celebrele lor cluburi. Căutându-l pe domnul Gheară și faimosul sau club unii dintre noi intră în fibrilație amușinând distracția. Nu dau nume pentru că acest blog este citit iar ei au familii acasă! Alții, mai bătrâni și mai înțelepți, că așa am auzit de curând că sunt porecliți neputincioșii, dăm de un restaurant în care aproape toți chelneri sunt romani și, culmea, suntem și bine serviți iar mâncarea e gustoasă. Urmează o seară cu niște lupi de mare la cuptor memorabili și cu o rapidă trecere în revistă a vieții și activității chelnerilor din București pe această insulă binecuvântată de Dumnezeu. Nota nu e mare, criterial ținând de contextul geografic, iar din partea casei se dă vârtos de băut. Deci, se poate!

 

24 Mai – Marți

 

Plini de entuziasm precum musca de păr, dimineața ne îmbulzim și închiriem o mașina ca să putem face un tur complet de insulă. Nu durează cinci minute și suntem plecați cu pletele in vânt călare pe un Peugeot 308. Ținând cont de componența echipajului, nici nu se putea altfel! După 23 de kilometri de cocoțat printre dealurile de țărână roșiatica ajungem deasupra unui golf de unde marea ne surâde veselă printre dinții albi ai vilelor. O atmosferă patriarhală de extrasezon și foarte multă liniște ne întâmpină la intrarea în Pontitratx unde viața apare brusc doar în momentul când intrăm pe plajă.  Vechea stațiune de hipioți a anilor 60-70 este situată într-un golf mirific cu o apă verde cristalină ce are pe dealurile din juru-i salbe de vile albe și hoteluri ieșite parcă din stâncă. Deși apa este rece și tăioasă ca gheața, suntem doar doi cei care îndrăznim să intrăm în apa dar, în cele din urmă, după un purgatoriu asumat de un sfert de oră, brusc, apa devine plăcută. Stau la taclale cu Irvin până când cei de pe mal dau semne de agitație așa că până la urmă ieșim și noi să vedem ce preocupări îi muncesc pe ai noștri. Mucalit, Mihai face constatarea zilei: La câți români am venit până aici iaca cine s-o găsit să intre în apă, un ungur și un evreu!

După bălăceală, urmează evident și un prânz sățios alcătuit din  fructe de mare și salate, fel de mâncare cu care nu poți da greș, mai ales aici, în Spania. De când am venit, mi-am propus să fac o cură de fructe de mare și sper să mă pot ține de cuvânt…

După leneveala cauzată de digestie și uscatul slipului, purcedem la drum către Sant Antoni, al doilea orășel ca mărime din Ibizza. Oraș tipic mediteranean, acesta apare ca o aglomerare de case răzlețe date cu var alb care, la un moment dat, se îndesesc și aliniază câteva străzi negustorești ce coboară de pe o culme vulcanică în mare. De-altfel, peste tot urmele activității vulcanice de altădată ne apar in drum. Pământul roșu pigmentat cu stânci ascuțite și negre pe care cresc portocalii, lămâile și măslinii precum și țărmul de lavă întărită de culoarea tăciunelui ne lămuresc rapid de originea vulcanică a Balearelor.

Opriți in Piazetta  din centrul orașului, chiar lângă port, trecem brusc de la meditații preistorice la breaking news-uri! Sant Antoni este de multă vreme complet considerat un teritoriu aflat sub ocupația turiștilor englezi unde orice se întâmplă, nimeni nu se mai miră de nimic! De obicei, acest lucru este valabil în timpul sezonului dar, dacă pentru localnici nu mai există surprize, pentru noi urmează cu siguranță una… În vuiet de fluiere și răcnete, cu doi hipioți pletoși și slinoși ce vor cu tot dinadinsul să imortalizeze scena, filmând în avangardă, o mulțime de tineri ce par loviți de streche coboară strada principală a târgului. La cum arată pricinașii, brexitul nu e chiar o idee rea! Tatuați, cu belciuge în nas și urechi, arși de soare de la dormitul pe caldarâm, tinerii reprezentanți ai Albionului dau impresia unei turme de zombie ce au descoperit că în portul din vale se dă sânge la liber, fără cartelă! Împiedicați, clătinându-se din greu și scoțând niște sunete nemaiauzite de mine decât la grădina zoologică, aceștia se scurg la vale vreme de vreo două minute prin fața noastră oferindu-ne o grămadă de tipare pentru puitul la beție. Odată ajunși la destinație, brusc, turma începe să se îmbulzească în rada portului neștiind nici ei dacă vor să plece sau să rămână. Apar imediat două echipaje din Policia Locale care, pesemne, vor presta un rol de consultant turistic! Se pare că nu le-au fost de mare folos pentru că după jumătate de oră, când plecam cu mașina din port, turma zăcea prăbușită pe chei cu capetele bălăngănindu-se în gol și privind nedumeriți către mare. Acum că ajunseseră la destinație nu mai știau bieții de ei ce să facă! La ăștia chiar le-ar fi prins bine o diluare a drogurilor dar din păcate domnul Condrea nu mai era disponibil. Sau cine știe, să deschidem ochii mari poate ne întâlnim cu el pe aici!

Ajungem înapoi în ,,Iubița”, după cum a poreclit-o inegalabilul nostru prieten Bogdan, și dăm să predăm mașina înapoi firmei K 10, de unde am închiriat-o. Am pomenit-o așa, doar ca să îi fac reclamă negativă, nu de alta! Timp de zece minute au încercat din răsputeri să nu ne observe deși noi, care aveam o garanție de 900 de euro pentru mașină, nu dădeam deloc impresia că suntem sfioși. Apoi, au trimis un atârnache să ne verifice mașina dar, n-au avut noroc, scaunele nu erau ude și nici vopseaua, cercetată cu o lupă, nu părea să fie sărită. După zece minute de constatare, dezamăgit, atârnachele preia cheia și se retrage după birou. Șeful lui pare generos și ne invită sa plecăm dar, cerința noastră de returnare a garanției îl indispune și, mormăind dezgustat, încearcă sa ne trimită la un alt sediu de-al lor să ne ridicăm banii. Nu mușcăm momeala și stăm fermi pe poziție! Dispare din peisaj, cică în căutarea unui alt șef mai mare, care să aibă posibilitățile financiare de a ne plăti, alea pe care el, se pare, că nu le are. Boss-ul, pe nume Felix, pare decupat dintr-un manual de clubberi. Înalt, cu plete blonde si nespălate, cu cămașă slim și buric activ ițindu-se din cămașa pusă cu furca pe el, ne zâmbește cu superioritate. Nu au cash decât o bancnotă de 500 de euro chiar dacă recunoaște că toată ziua a încasat, inclusiv de la noi, doar bancnote de 100 sau mai mici. Da, da, din aia de nu ți-o primește nimeni nicăieri decât la bancă. Neobrăzat, el se hlizește la noi sfătuindu-ne să o schimbăm dar mâine, râde el sadic, pentru că la ora asta toate băncile sunt închise. Money are money, se hlizește el! La plecare îi urăm toate cele bune în dulcele nostru grai strămoșesc ceea ce îl lasă cam nedumerit dar cu siguranță a prins idea pentru că ne întoarce spatele și se face nevăzut.

Seara, ne mai salvăm buna dispoziție plasând buclucașa bancnotă la românașii noștri din cârciumă care nu dau semne de stinghereală când o văd. Oare cât trebuie să fie o notă de plată pentru a o putea da pe aceasta drept rest?

Nedreaptă uitare: poetul VASILE MILITARU

Vasile Militaru avea 74 de ani când a fost arestat la 8 ianuarie 1959, după ce, în repetate rânduri, refuzase categoric să scrie pentru noul regim instaurat de sovietici. ˮNiciodată, în poeziile mele, poporul nu va rima cu tractorulˮ, afirmase semnificativ nu o dată. Neacceptarea compromisului – alți confrați cu nume ilustre nu ezitaseră, totuși, să și-l asume – numeroasele sale scrieri religioase, dar și multele versuri cu pregnantă tentă naționalistă publicate în anii ʼ30, au reprezentat tot atâtea motive pentru ca Vasile Militaru să fie declarat ˮdușman al poporuluiˮ și condamnat de Tribunalul Militar din Craiova, pe 20 iunie 1959, la 20 ani de temniță grea și 12 ani închisoare corecțională. Ar fi avut 106 ani când ar și-ar fi ispășit pedeapsa! Grav bolnav, împovărat cu neputințele vârstei și istovit de anchetele Securității, scriitorul s-a stins din viață după doar trei săptămâni (la 8 iulie 1959), în pușcăria  Ocnele Mari.

Autorul binecunoscutei poezii A venit aseară mama s-a născut la 19 septembrie 1885 în comuna Dobreni, judetul Ilfov, într-o familie săracă de plugari. Doar patru clase reușise să urmeze, însă evidentele înclinații spre studiu, precum și neobișnuitul său talent literar l-au călăuzit în adolescență spre capitală. Aici a avut șansa de a fi remarcat de consacrații Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, cei care i-au vegheat începuturile afirmării. Primele versuri îi apar în revista Literatura și arta română. Avea 15 ani. Iar cartea de debut, Stropi de rouă, poezii, i se publică în 1919, propulsându-l între cei mai înzestrați poeți ai momentului. Apoi, timp de peste 25 de ani, poeziile lui Vasile Militaru, dar și proza sa sunt tipărite în toate publicațiile de largă circulație ale vremii, de la Universul la Lumea copiilor sau revista Satul, tirajele volumelor sale se epuizează rapid, scriitorul devine din ce în ce mai cunoscut în toate mediile. O remarcă doar: se știe că la sate numele poetului se afla pe buzele tuturor, căci versurile sale emoționante, vorbind despre o lume pe care o cunoștea atât de bine, lumea truditorilor pământului, se recitau pretutindeni : în sălile modeste ale școlilor primare, la șezători, la serbări. Numeroasele ediții ale cărților Graur cel nesocotit, Cântarea neamului, Icoane scumpe, Doina, Fabule, Viermi și stele, Curcubee peste veac, Vorbe cu tâlc, Cântecile vinului, Ben-Hamar cântă. Poeme arabe, Temelie de veac nou, Merele de aur  ș.a. îi sporesc notorietatea. Cu o neasemuită înțelegere, cu delicatețe și cu înțelepciune, scriitorul pătrunde în universul uman, decelează sorgintea unor sentimente și trăiri dintre cele mai diverse, îndeamnă spre aspirații de înaltă ținută morală, invocă frumoase tradiții.

            Profund religios, Vasile Militaru obișnuia să spună: ˮDacă am pierdut averi și ranguri, dar nu am pierdut credința în Dumnezeu, încă nu am pierdut nimic.ˮUn crez ce l-a călăuzit până în ultimele clipe și căruia i se datorează două lucrări definitorii: Psaltirea în versuri, volum premiat de Academia Română,  și Divina Zidire (Biblia versificată), cea mai iubită creație a sa, lucrare amplă, de o copleșitoare frumusețe, desăvârșită în 25 de ani.

După arestarea scriitorului, manuscrisele i-au fost arse și cărțile interzise, iar a deține un volum semnat Vasile Militaru echivala cu un delict grav, pedepsit cu ani grei de închisoare. Astfel, peste creația unuia dintre cei mai prolifici și citiți autori români între cele două războaie mondiale, s-au așternut zeci de ani de tăcere, urmată,  din păcate, de uitare. După 1990 i s-au retipărit sporadic câteva lucrări reprezentative, insuficient însă, consider, pentru ca generațiile actuale să poată aprecia cu adevărat meritele operei și valoarea sacrificiului celui ale cărui rămășițe pământești odihnesc acum în liniștea Cimitirului Bellu.

 

 

Claudiu CHRISTESCU

Breaking news cu mortăciuni…

Începând cu clasicul ,,Doamnă, știți că soțul dumneavoastră a căzut azi dimineață cu avionul și a murit? Ce aveți de declarat?” și terminând cu ,,Suporterii dinamoviști plâng și acoperă cu lumânări aprinse central terenului în amintirea lui Patrice Ekeng! Dănciulescu se vaită: Parcă suntem blestemați!” voluptatea de a se  bălăci în suferința celor din jur a fost o potecă îndelung bătătorită pentru media românească.

Filmarea de morți pe șosele având o lumânare aprinsă la cap ( adică, vezi Doamne… fibra creștină a românului se vede și la greu!), înmormântări de maneliști și vedete de televizor, bătăi în studio între proști, cugetări de analfabeți sau istericale de curve trecute, toate aceste subiecte fac  rating și oferă telespectatorului o dublă satisfacție: Prima ar fi aceea că putem să ne hlizim cu toții și să ne dăm cu părerea despre nimic ca și cum am arunca cu olița pe geam și a doua, și cea mai motivantă, ar fi că ceva rău se întâmplă altcuiva iar nouă nu!

În alte locuri, mai plicticoase, e drept!, după vreo nenorocire cum ar fi moartea unui fotbalist sau incendiul dintr-un club, niște funcționari bagă ceva la cap și apoi încearcă să ia niște măsuri pentru ca posibilitățile de a se întâmpla aceeași tragedie să fie cât mai reduse. La noi însă, ca la nimenea… Oleacă de breaking news, datul cu părerea prin studiouri ale unor invitați permanenți ce se pricep la toate, ceva arestări, o eliberare discretă și eventual o spargere de bani publici pentru o statuie sau o plăcuță de bronz cumpărată la preț de Picasso! Apoi vine o altă tragedie și bizonul mută botul la ceva nou…

Noi învățăm din tragedii că trebuie să fim mai vigilenți și că trebuie să investim în echipamente mai performante pentru a putea fi primii la locul sinistrului. E esențial să ne mânjim de sângele victimei și să părem solidari cu spectatorul  atunci când punem întrebarea de bază: Ce simțiți acuma când muriți?

Studii de pietrificare: Concluzii și nelămuriri.

Nu demult, într-un context oarecare, am făcut o afirmație ce mi-a căzut cu tronc și trebuie să recunosc că îmi face plăcere să mă autocitez: ,,E plină ţara asta de personaje de carte şi e păcat să le ratezi!”

Mi-am amintit de ea mai deunăzi când am văzut expresia șefilor din PNL anunțându-l de candidat pe demult celebrul Marian Munteanu. E ceva straniu să vezi cum se transformă oamenii pe măsură ce devin politicieni… Simpatici și naturali, entuziaști și proaspeți,  noii politicieni ieșiți la lumină, pe meritul lor sau împinși de la spate de vreun grangure cocoțat sus de tot în ierarhie,  năvălesc în politică plini de gânduri bune și grabnici vestitori al unor proiecte generoase. Apoi, pe măsură ce trece timpul, iar treptele scării ce duc spre vârf sunt urcate lumea se transformă iar ei, cuprinși parcă de-o vrajă, se pietrifică pe zi ce trece.

Varujan Vosganian avea o nuvelă în care o statuie prinde viață și pleacă din curtea castelului lăsându-și postamentul gol și azvârlindu-și cununa în praf, la îndemâna oricui. Se pare că în viața de politician e taman invers! Cum a dat unul de o cunună și s-a trezit cu ea pe frunte degrabă suferă un proces de pietrificare care îl transformă încet, dar sigur, într-un bloc de piatră duhnind a solemnitate.

Pieptul se umflă iar privirea devină fixă țintind undeva sus, deasupra capetelor interlocutorilor. Colțurile gurii se lasă în jos mărturisind dejunuri de sticlă pisată și dispreț față de ceilalți. Gesticulația e căutată și e manevrată parcă de niște funii nevăzute. Glasul începe să se caute vibrant dar sfârșește pițigăiat și căznit.  Apar glumițe în portofoliu și dezvăluiri, aparent scăpate, în care adversari politici sau cei din propria-i tabără sunt expuși oprobiului. Orice referire critică, oricât de discretă, este tratată pe principiul ,,Dai în mine, dai în fabrici și uzine”!

Dar, pentru că există un Dumnezeu pe lumea asta care le pune pe toate în balanță, solemnitatea neacoperită de responsabilitate, idei, instrucție sau inimă devine extrem de periculoasă și capătă inflexiuni de comedie bufă. Practicanții ei ajung întotdeauna, pe cărări numai de ei știute, să devină captivii unei imagini ușor grotești, ancorați în gafe celebre și devenind translucizi mult prea devreme până și pentru contemporanii lor.

Îi mai ține cineva minte pe N.S. Dumitru, Antonie Iorgovan, Ion Solcanu, Radu Câmpeanu, Paul Everac sau Mircea Geoană. Dar pe Emil Constantinescu, cel care nu mai este amintit drept președinte de 80% din contemporanii săi? În speță, cazul lui este de manual. Deși cu contribuții certe în progresul economic, privatizare și practicând o politică externă ce ne-a permis să devenim, poate nemeritat, membrii ai NATO și UE, domnul Constantinescu s-a radiat singur din istorie! Că o fi fost de vină solemnitatea de operetă, insistența de a poza într-un lider regional care se bate pe burtă și se tutuie cu cei mai puternici oameni din lume sau dorința de un martiriu ce va să fie pomenit peste veacuri, cine știe? În istorie va rămâne doar cu anecdotica-I ambiție de a-și conserva cei patru ani de președinție în câteva mii de pagini de memorii în care a ajuns să-și publice și fotocopiile registrelor de vizitatori zilnici ai Palatului din Cotroceni.

Există un proverb care spune că atunci când Dumnezeu vrea să te piardă mai întâi îți ia mințile și martor îmi este el când văd câte prostii sunt capabili a face în politică oamenii ce par a fi cu toți boii pe acasă. Este adevărat că solemnitatea și prostia galopantă ce derivă dintr-un ego găunos le sunt tovarășii dar, parcă, nu ar reuși să aibă atâtea performanțe fără lingăii din dotare…

Ca om care a trăit în viața lui destule și a văzut un actual șef de serviciu secret făcând pe ordonanța unui filfizon pentru care ținutul paltonului la îmbrăcare și potrivitul scaunului sub cur la crâșmă erau literă de lege, nu pot să nu prețuiesc și aportul oamenilor de casă în sculptarea unei statui. Ca niște adevărați artiști, ei reacționează prompt și năvălesc în întâmpinarea boierului cu entuziasmul slugii care dă buzna cu papucii în mână, încălziți la sobă, la auzul pasului bocănit al stăpânului de pe verandă. Ei pot fi foarte ușor de recunoscut… Ei sunt aceia care atunci când șeful pune o bășină pe Facebook, nu ai timp de s-o cântărești pentru că vei fi copleșit de like-uri! 15-20 pentru un șef de birou politic, 25-40 pentru o senatoare sau un deputat, oleacă sub 100 dacă ești în Consiliul de la București, ceva mai multe dacă ești ministru și câteva sute dacă ești șef de partid! Și asta în primele cinci minute! Prilejuri să fie… că motive sunt gârlă iar ochii umezi cât încape!

Iar în încheiere, imparțial ca tot românul și împăciuitor ca tot ieșeanul, am o întrebare pentru colegii mei liberali, întrebare la care îmi pot lăsa comentariile oleacă mai jos că-i știu curajoși și verticali: Care din liderii partidului liberali par a fi luat culoarea de praf de piatră pe obraji?

 

Examenul de proști – faza națională

Anul acesta, în scumpa noastră țărișoară pe lângă examenele de capacitate, bacalaureat și admitere vor avea loc și examenele de proști – faza națională, ce vor avea ca premii primari și politicieni pe care va trebui să ne bazăm în următorii patru ani.

Spre deosebire de primele trei examene, alea care au treabă cu cartea și studiul unde cetățenii nu prea au sorți de izbândă din cauza ghinionului, la ultimul examen vom avea parte numai absolvenți fruntași care prin năvala lor la urne vor valida, ca de fiecare dată, oamenii care vor conduce destinele comunităților din care sunt aleși. Neica-nimeni caracterizați doar de tupeu, foame de bani precum și de o profundă și păguboasă incompetență vor ajunge primarii și consilierii de la care vom avea așteptări ca viața noastră să se îmbunătățească. Nulități ca Firea, Orban, Solomon de la Bârlad, Chirica de la Iași, Vanghelie sau Florea din Târgu Mureș împreună cu atîția și atâția alții pe care bugetul public abia de-i poate mai cuprinde, vor fi legitimați de votul unor alegătorii care deși par întregi la minte există dubii serioase că au ceva în ea.

Cum se poate așa ceva ? vor exclama Liicenii, Cărtăreștii și papahagii cărora banii mitocanilor de la putere nu le put dacă au ca stație terminus propria lor teșcherea. Cum se poate ca acest popor harnic, frumos, deștept să aibă atâta ghinion și să nu ajungă la putere niște oameni pricepuți și dezinteresați? De exemplu, ca noi bunăoară, ar face aceștia cu ochiul șmecherește.

-Păi da, poftiți la treabă! s-ar găsi unii dintre noi dispuși să-i cauționeze…

-Ah, dar vai, noi nu, s-ar izmenii ei pudic. Noi avem preocupări superioare, filosofie, BMW-uri, Nobeluri și premii de creație, proiecte filosofice cu banii europeni primiți cu repartiție de la minister… Câh, nouă nu ne place politica!

Și uite așa, nu-i de mirare că în țara în care elitele se formează la școlile unde problemele pentru acasă pot fi rezolvate doar dacă iei meditații private de la autori, cei care vor ajunge în frunte deși vor fi diferiți între ei fizic vor fi aidoma la apăsare de buton. Pentru că oamenii enumerați mai sus sunt votați nu din prostie, nu din lehamite și nu într-un mod sinucigaș ci pentru că ei, chiar sunt niște modele! Pentru marea masă a acestei nații ce stă cu mâna intinsă la pomană și își pișă ochii la poveștile patriotarde ale vreunui politician hoț, de-alde Firea și Chirica sunt exemple demne de urmat!

-Ce are mamă, uite că și ei e proști ca noi dar s-au ajuns! Aștia șmecheri… nu ca noi! De-aia poate să și fure, da’ să ne dea și nouă ceva…

În definitiv, dacă vorbim despre caracterul mioriticului ajuns la putere, ce diferență este între un Manolescu, Iliescu sau Ceaușescu atunci când omului îi cresc rădăcini la picioare și se găsește vreun golan care să-i conteste?

 

Naționaliștii de ieri, naționaliștii de azi…

Azi dimineață, în timp ce îmi butonam telefonul prin autobuz, am citit o postare sfidătoare a unui amic de-al meu, nu dau nume că-i persoană cunoscută:
-Eu sunt naționalist!Nu pot credita vreodata un partidulet care se vrea local.
Ce facem? Ajungem să facem partide în fiecare oraș din aceasta țara?
Ceea ce se întâmplă acum e un prim pas către separatism. Ne vom trezi peste un an sau doi, cu Republica Iași, Republica Timișoara sau Republica Cluj. Asta vrem?
Crâncenă întrebare…Parcă vedeam un deget ferm, cu o unghie tăiată ușor oval, îndreptat acuzator către mine. Pe moment, m-am simțit ca un dușman al nației țintuit la zid de un ochi vigilent ce posedă o conștiință trează, patriotică și necruțătoare în raport cu abordările mele vetuste în care amabilitatea și hărnicia exced din punct de vedere uman domiciliul.
-Da’ chiar?! mi-am exclamat eu în barbă atrăgând priviri neliniștite ale vecinilor de călătorie. Oare cum ar fi cu republicile astea? Ar fi mai bine sau nu ca acuma… Nu cred că a trecut mult și rânjetul meu satisfăcut a tulburat toți pasagerii. Să fie posibil să îți hotărești soarta, viața de zi cu zi precum și lista de priorități a comunității din care faci parte fără a depinde de Ponta, Johannis, Dragnea sau, lăudat fie-i numele, Gherghina! Să poți hotărî tu, contribuabil local de bună credință, unde să fie destinați banii pe care îi realizezi prin munca ta?
Unde, Doamne iartă-mă, nu s-ar întâmpla așa ca în Republica România (e adevărat că sună ca dracu’, parcă ar fi mai ok regatul dar asta e, noi suntem sub timpuri…) Republica Iași să-și poată construi o autostradă până aproape de Ditrău ( și nu mai departe!) care să o scoată din mizerie fără să facă sluj la București făcând anticameră la Dragnea. Bineînțeles că tot acest scenariu este imaginar, pentru că nu îmi pot imagina un politician din Iași care să își amintească din memorie culoarea plușului din camera de așteptare a propriului său șef de partid!
Ce îi face pe unii dintre oameni ce sunt asemenea cu noi, care trăiesc în același areal și practic întâmpină aceleași probleme de care ne izbim, zi de zi, să fie naționaliști?
Pentru cei care nu știu sau nu mai țin minte, sau au lipsit la ora cu pricina, naționalismul este o politică derivată din conceptul de națiune care a contribuit în secolele XVIII-XIX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și a statelor naționale. Adică acum aproape 300 de ani!
Eu înțeleg că domnul Bogdan Diaconu, parlamentar șmecher, trebuie să pară naționalist pentru că nu ai cum să fi președinte de partid fără ca o grămadă de proști să nu îți plătească cotizația de partid. Dar, astăzi, ca într-o Românie cu o puritate etnică de 88% și în condițiile în care autonomia culturală, economică și regională sunt niște căi bătătorite, care au dus la o realitate în care Europa ce are la bază aceste principii ne ajută pe noi financiar și nu invers, să fi naționalist… Oare ce nu este în regulă?
Să ai acces la informații, cărți, tablete și telefoane inteligente și să o ții, langa-danga, gaia-mațu, cu teoriile în care evreii, ungurii, Soros și Finanța Mondială te împiedică pe tine să o duci mai bine, să ai infrastructură, să culegi rahatul de la câine cu punga și să nu te piși la tufiș pe marginea străzii denotă o comoditate nepermisă. Au trecut totuși 25 de ani de când ne învățau la școală fondatorii pesediști teoriile istorice naționalist-comunistoide în care dacul neînfrânt nu putea izbăvi din cauza conspirației bozgorești.
Cândva, a fost greu să fii naționalist pe vremea lui Bălcescu, Maniu, Coposu sau Axente Sever… Astăzi e ușor să fii în siajul lui Păunescu, Vadim, Funar sau Diaconu! Nu de alta, dar e cu voie de la stăpânire!