Jurnal dintr-o insulă fără pește – 1

Printre dealurile Buciumului aerul pare amorțit de ger şi cu excepția câte unui câine conștiincios care își urlă plictiseala, liniştea este stăpână la cinci dimineața. Zăpadă scrâşneşte  înfundată sub pașii mei iar eu mă gândesc că e cam ciudat să știi că la capătul călătoriei începută sub aceste auspicii hibernale te așteaptă 30 de grade la umbră. Ciudat, dar nu neplăcut.

După coasta Amalfitană,  Baleare, Ciclade şi insulele Canare iată că a sosit momentul să lungim pasul şi să traversăm oceanul Atlantic ducând vestea destoiniciei navigatorilor mioritici de duminică. Adică Aurelian care ne este căpitan, Cosmin, Paul și cu mine. Iar ca schimbarea se fie palpabilă, trecem de la velier la catamaran! Asta, ca să nu auzim vorbe că nu progresam! Chinezii spun că drumul de o mie de Li începe cu primul pas așa  că pe acesta îl fac împreună cu Cosmin, care îmi este și vecin, urcând în avionul de Blue Air care pleacă către București.

Înainte de decolare meditez asupra afirmației unui amic care avea obiceiul să spună că înainte de a te înălța, Domnul îți trimite un semn. Așa o fi, dar ultimele dăți semnele astea au fost cam deșucheate așa că n-ar fi rău să ne mai dea câte o pauză.  Mă fac comod în scaun, privesc în jur și… fatalitate! În avion, în rând cu mine, peste coridor, am drept coleg un popă pe care l-am remarcat încă din aeroport datorită unei clăii de păr zburlit şi a unei sutane lucioase de jeg.

-E ok, face Cosmin haz de necaz,  dacă  o luăm la vale ne ținem de pilotul ceresc de lângă  noi și poate ne salvam măcar sufletele. Omul e pornit pe treabă și, odată motoarele accelerate pe pistă, se apucă responsabil de făcut cruci iar buricele degetelor se înălbesc strângând  de cotoarele cărții sfinte. Odată porniți la decolare el citește rugăciunea de dimineață dar odată ajunși sus, grație unor deprinderi îndelung exersate, se adaptează trecând pe studiul ,,Canonului de rugăciune pentru îngerul păzitor al omului”. La un moment dat, când ne hurducăm traversând niște turbulențe, rugăciunea prinde glas iar ochii se rotesc bulbucați cătând parcă un ajutor ce nu pare să vină din carte.

Frumusețea zborului între Iași și București este dată de faptul că numai un echipaj iute de mână și picior poate împărți un sandvici și un pahar de apă din momentul în care avionul intră la altitudinea de zbor și căpitanul anunță pasagerii că s-a intrat în procedurile de aterizare. Vecinul cu sutana îndoliată prinde informația din zbor și schimbă tactica din mers. Participă la efortul echipajului în  stil de mare campion citind bolborosit și urmărind frază după frază cu degetul ,,Crezul” în timp ce avionul vine la aterizare. Îl urmărim cu atenție și admirație pentru modul dedicat în care își negociază cu șeful lui călătoria deși, la drept vorbind, vecinii lui sunt cam zdruncinați de lipsa lui de încredere în competențele tehnice ale piloților.

Odată aterizati însă, în timp ce roțile rulează cu zgomot pe pistă, omul trântește cartea de rugăciuni și o îndeasă pe fundul traistei după care sare cu repeziciune și, camuflat de aplauzele pasagerilor, deschide portbagajul recuperându-și geanta. Până când stewardul bagă de seamă și apucă să-l atenționeze, preasfinția sa e cuminte în scaun strângandu-și cu fervoare bagajul la piept. Mustrarea echipajului se pierde în vânzoleala iscată de aterizare în timp ce părintele, camuflat pe după valiza ridicată ca un scut, privește concentrat prin hubloul de lângă el. Odată oprită aeronava, acesta țâșnește ca din block-start și se pune primul la ușa din spate blocându-le pe stewardese. Însă, minune mare… Dumnezeu îl penalizează pe trimisul său pe pământ şi coborârea se face pe ușa din față  așa că îl vedem pe acesta urcând ultimul în autobuzul de transfer. Umilit, părintele e cam roșu la față dar demnitatea nu l-a părăsit așa că stă în echilibru pe scările autobuzului vorbind cu glas scăzut, dar cucernic, pe mobil. Odată ajunși încheie rostind tare și inciudat: -Doamne ajută!, apoi dispare brusc pe lângă standuri de duty free.

Se spune că secretele călătoriilor se țin pentru tine dar uite că am să fac o excepție și vă destăinui una dintre ele pentru că îmi sunteți simpatici. Stați liniștiți, nu pe toate! Pentru cine ajunge în București dis de dimineață nu poate fi nimic mai bun decât un mic dejun la hotel Phoenicia  Băneasa unde este cel mai bogat şi mai gustos mic dejun din tot ce am găsit de-a lungul anilor. Aici facem joncțiunea și cu Paul care a ajuns cu trenul din Petroșani și învârte calm cu lingurița într-o cafea în așteptarea noastră. Ne apucăm de treabă. Mâncând cu chibzuință în reprize și alegând niște pauze bine cumpănite micul dejun te poate ține până seara. Ba chiar, dacă ești strâmtorat, până a doua zi dimineața. Și țineți minte; totul numai la prețul de 50 de lei!

Cu Cosmin hăis și Paul cea ajungem la o înțelegere asupra modului de a ne umple timpul rămas până la plecarea spre aeroport. Pentru a ne trata digestia facem o plimbare de vreo 7 km până la  Casa Scânteii și  înapoi cu rucsacii în spate.  Păcat de digestie… zice cîrcotașul de Paul după ce încearcă în zadar să ne convingă să o lăsăm baltă. Mai ales ca se vede cea a Herăstrăului și e cam înghețată…

Odată ajunși pe Otopeni și făcând joncțiunea cu Aurelian infernala zi de călătorie își intră în drepturi. Cele doua ore și jumătate până la Frankfurt trec repede cu Lufthansa dar odată aterizați avem o oră să ajungem la poarta de unde pleacă cursa de Toronto așa că abia acum începe aventura: tropăială, tren între terminale, aglomerație, un nou security check unde avem în față puhoi de indieni cu pașaport canadian. Noroc cu întârzierea  de 45 de minute altfel până au terminat de orcăit plozii, de comentat nevestele oacheșe cu mirare că nu poți pune în bagaje lichide mai mari de 100 ml iar bărbații de capturat copiii care fugeau în toate direcțiile, nu ar fi fost posibil sa prindem legătura. Sau poate cine știe, Air Canada tocmai luase în considerare situația în funcție de tipul pasagerilor. Nu o să aflăm niciodată adevărul pentru că nu ar fi ,,politically correct”!

Cele 8 ore și jumătate de zbor trec cumva trăgând de filme, șah, cină sau gustare. Neam somn! Cineva zicea că scaunele de pe transatlantice sunt comode… Poate, dar nu dacă ai un metru și nouă zeci și doi și un tânăr IT-ist din India care doarme cu capul pe umărul tău. Și cred că mâncase și fasole nu cu multă vreme în urmă.

Așa cum nu există bănățean de frunce care să nu aibă rude în Moldova tot așa nu există urmaș de dac care să ajungă în Toronto și să nu aibă prieteni, frați, veri, rude sau verișoare care să-i aștepte la aeroport. Ba, chiar pe unii să-I ducă în cele 6 ore de pauză până într-o fugă la cascada Niagara așa cum au pățit Paul și Aurelian. Ce mai înseamnă azi un drum de 140 de kilometri dus-întors pe autostrada ca să dărdâi de frig pe marginea cascadei încremenită în gheață? Dar, să nu fiu răutăcios, István, prietenul lui Paul, a fost un drăguț, ca întotdeauna! Cu siguranță, cu toții ne-am dori să fim binecuvântați de asemenea prieteni!

Trei ore de zbor și Cuba este la picioarele noastre. Aeroportul Varadero, un fel de aeroport Băneasa de prin anii ‘65-70, ne întâmpină cu 26 de grade. Unul câte unul, ne oprim în fața unui ghișeu din carton presat și suntem îndemnați să ne punem picioarele pe niște tălpi desenate pe ciment care te fac să stai crăcănat, cam indecent după părerea mea, și să privești către un aparat de fotografiat.

 Polițista de frontieră, o negresă cu forme voluptoase dar cam acră la înfățișare, strâmbă din nas când aude răspunsul meu la întrebarea ei referitoare la ocupația mea. Odată scăpat cuvântul ,,business man” îmi dau seama că am dat-o de gard. Pufnește indignată și mă măsoară din cap până în picioare, e cam nemulțumită dar nu prea are de unde să mă ia. Mai răsfoiește odată pașaportul meu de est-european, fostă țară comunistă, și mă privește oarecum îmbunată. Să știți că chestia asta cu apartenența țării tale la fostul bloc communist e un ,,asset” surprinzător în Cuba. Ba chiar o unealtă cu care poți ieși dintr-o serie de încurcături. Întreabă scrutându-mă printre genele-i lungi:

-Ce veți face în Cuba?

-Sailing, mă scap eu după care îmi dau seama că am făcut-o de oaie.

Polițista tace brusc și rămâne cu privirea înfiptă în pașaport. Eu încerc să dreg busuiocul și persist în explicații: Tourism ma’am! I’ve heard that Cuba is a beautiful country…

Trec secunde lungi și îmi pare că timpul s-a oprit în loc. Dacă mă trimite înapoi? Mă uit la cei care așteaptă la cinci metri de mine, după o linie roșie cam ștearsă, disciplinați și părând să nu observe impasul meu. Într-un târziu, pașaportul meu aterizează pe tejghea și se aude un declic ca de interfon. Mă reped la ușa care permite accesul afară și împing în zadar. Pare închisă și nu înțeleg de ce. Madam nu privește către mine și face semn următorului să înainteze așa că, înarmat cu disperare și speranță deopotrivă, zgâlțâi ușa. Minune! Ușa se deschide către interior, puțin probabil de intuit pentru un european, și ajung în salonul aeroportului dar surpriză! Ca nicăieri, în Cuba se face security check și la ieșirea din aeroport. Valizele sunt scanate și turiști cântăriți din priviri de un puhoi de polițiști care brusc par foarte preocupați.

Ne așteptăm unul pe altul apoi în drum spre ieșire suntem opriți din nou la control. De data asta o mulatră înaltă cu pistolul la cingătoare și ciorapi negri de plasă ne caută de tichetele de bagaje lipite de valizele și rucsacii aduși din cală. Oare ce ne-am fi făcut dacă le desprindeam și aruncam la gunoi? Mi-aduc aminte de filmul Terminalul al lui Tom Hanks și zic mersi că nu suntem așa de meticuloși.

Afară în parcare, zăpușeală, zgomot și agitație. Un cârd de autocare care așteaptă după turiștii veniți la resorturi, taximetriști asudați cu mașinile lor din anii ’50 care ne așteaptă rânjind și trei ghișee de schimb valutar. De stat evident.

Cursul pesos-ului convertibil (CUC), moneda care poate fi utilizată de către turiști are o rată de 1-25 cu pesos-ul cubanez (CUP). Luăm informația sub beneficiul de inventar dar apoi rămânem cam crăcănați privind la cursurile de schimb valutar. Printr-o miraculoasă și misterioasă aliniere valutară CUC-ul valorează 1,03 euro, 0,88 dolari americani, 1,12 lire sterline și 1,26 dolari canadieni. Cam pe invers față de normal!

Pentru niște occidentali ar fi un mister de nepătruns dar pentru niște inși care s-au născut în societatea socialistă multilateral dezvoltată în care dolarul era 12 lei la oficial și 80 de lei la negru a fost doar un remember cam sardonic. Paul face un calcul:

470 lei=100 euro=103 cuc

470 lei=150 dolari Canada = 204 cuc

Iată deci misterul unui shopping de mare angajament în Cuba. Să vii din Canada cu banii cash! Încurcate sunt căile Domnului!

Dar ce mai contează, oameni buni! Suntem în Cuba. Welcome to adventure island!

Categorii:zilnice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *