Jurnal dintr-o insulă fără pește – 4

Duminica de 20 Ianuarie vine peste noi în pas alergător după oboseala de deunăzi. Hotărâm să adoptăm aceeași tactică în ceea ce privește micul dejun dar, de data asta, nu mai mergem până la Hotel Nacional care este totuși la o distanță de cinci kilometri. Pornim către Hotel Packard care ne-a lăsat o impresie bună aseară când ne-am răsfățat cu câte un rom privind de pe terasa lui către portul orașului în care ieșeau sau intrau vasele imense de croazieră. Deși există câte un avion zilnic către Miami totuși imensa majoritate a turiștilor americani care intră în Cuba o fac prin intermediul călătoriilor de croazieră care pornesc din Miami și fac un circuit prin Marea Caraibelor. Jamaica, Haiti, Republica Dominicană, Insulele Turk și Caicos sunt destinații clasice dar Cuba rămâne datorită trabucelor, romului, frumuseții plajelor și mai ales datorită lipsei drogurilor și a criminalității regina călătoriilor caraibiene.

Însă pentru turiștii americani există și un preț pentru toate aceste atuuri. După 60 de ani de blocadă, cubanezii își scot și ei pârleala cât pot. În toate oficiile de schimb valutar pentru dolarii americani există un comision de schimb, unic și obligatoriu, de 15% iar pentru că cursul de schimb este stabilit cine știe prin ce metode, el de a ajuns cel mai mic dintre toate valutele. Pesemne că metoda propusă de bine cunoscutul politician român din anii ’90 Adrian Păunescu, aceea de a stabili cursul dolarului prin vot în Parlament sau prin sufragiu național, a avut admiratorii săi care au reușit să o pună în practică. Iată deci, că avem încă o confirmare că în socialism distanța de la poezie la politică economică poate fi insesizabilă dacă metoda de lucru habarnistă este însoțită de o aprigă dorință de dreptate și justiție socială!

Întorcându-ne la micul nostru dejun trebuie să recunosc că deși a fost cam piperat, în jur de vreo 24 de euro, el a meritat toți banii și din acel moment foamea a fost trecut la index până a doua zi dimineață. Odată în viață dacă îți începi ziua cu homari, salată de creveți și file de vită angus macerată în ulei de măsline cu vin și poți spune că ai experimentat o senzație pe care, în mod normal, nu prea ai ocazia să o cunoști. Întorcându-ne cu picioarele pe pământ și luând centru Havanei la pas am avut posibilitatea să vedem cum proiectul utopic imaginat de Fidel, două lumi diferite coexistând în același areal, a fost adus până la un nivel de perfecțiune care îl face funcțional.

Oricât de mici ar fi prețurile pentru cubanezi, pentru turiști costurile zilnice sunt identice cu cele a unei călătorii prin Italia sau chiar Belgia. Deși un salariu normal este undeva între 15-30 de euro, pentru un turist taxiul pentru trei-patru kilometri nu va fi niciodată mai puțin de 10 euro iar o masă la restaurant decentă nu va scădea sub 13-15 euro de persoană. Dacă încerci schema cu taxiul noaptea sau îl iei din fața unui club de noapte prețul va putea urca lejer la 30 de euro. Asta dacă vrei să ajungi acasă… E adevărat că poți găsi, dacă ai noroc și te trezești foarte dimineață, o piață pentru localnici unde un kilogram de cartofi costă 10 cenți sau bananele pot fi 15 cenți dar e greu de imaginat că această opțiune ar fi utilă pentru turiști. O apă minerală pe care o vezi în galantar cu prețul de 10 peso CUP (adică 0,4 euro) îți este vândută cu zâmbetul pe buze la 1 euro. Se pare că subdiviziunile valutei europene sunt necunoscute comercianților de aici.

Cu puțin noroc găsim un târg de artizanat de unde putem găsi cadourile clasice ce pot fi achiziționate din Cuba, la niște prețuri decente, pentru cei dragi. Și aici mă refer la articole de marochinărie, mici sculpturi din lemn sau humidoare pentru păstrarea trabucelor. Batem străzile și intrăm într-un mic ritual. La fiecare oră ne oprim la câte un bar pentru un ceai, rom sau o bere și invariabil o mică formație ne delectează cu muzica lor melancolică și antrenantă în același timp. Pot depune mărturie pentru efectul acestei muzici deoarece numărul de turiști, indiferent de vârstă, naționalitate sau sex, care se ridică de la mese și ajung să se bâțâie în ritm de salsa sau conga este incredibil de mare. Continuăm plimbarea până mult după ora prânzului când trecem pe acasă să lăsăm cadourile și să hotărâm ce vom face seara.

Deși pentru amatorii de senzații tari descoperirea ,,găurii de la macaroană”ar fi, după toate agențiile de turism și ghidurile de călătorie, o seară petrecută la Cabaretul Tropicana, timpul petrecut la taclale cu băștinașii nu a fost pierdut în zadar. Decât să dăm 70 de euro de persoană ca să vedem un kitch aidoma călușarilor în prezența a două mii de alții ca noi, o sursă ne recomandă să ne petrecem seara la ,,La zorra y el cuervo” adică – La Casa del Jazz Cubano – locul despre care cunoscătorii spun că ar fi cel mai tare club de jazz din Caraibe. Locația se deschide la 10 seara iar șmecheria este să fii din timp acolo pentru că există un număr maxim de persoane care pot avea acces înăuntru. Ajunși prea devreme, trecem strada și mergem în barul Hotelului Nacional, celebrul bar Winston Churchill. Aici suntem întâmpinați de un barman cu figură de șef de stat major care ne măsoară aspru din priviri. De la înălțimea a doi metri pe care îi are și a prestanței pe care i-o dă o uniformă prevăzută cu epoleți ne chestionează grav asupra preferințelor noastre. Se pare că comanda noastră îi e pe plac pentru că se apucă de aruncat sticle prin aer jonglând cu ele și mânuindu-le cu o dexteritate de care nu îl bănuiam.

Intrarea în clubul de jazz se face printr-o cabină telefonică roșie aidoma celor din Londra. Văzută de afară senzația este stranie pentru că, rând pe rând, clienții, cei care sunt încuviințați de bodyguardul imens care face selecția, după ce intră în cabină dispar, parcă înghițiți de pământ, urmați fiind de ceilalți mușterii. Misterul se dezleagă odată ajunși în dreptul cabinei pentru că la intrarea în ea apare o scară prin care coborâm un nivel către sala de spectacole aflată la subsol. În prețul de 15 euro, bonus fiind și două cocteiluri la alegere, avem ocazia unui spectacol care ocupă de departe primul loc în toate clasamentele noastre ulterioare a experiențelor cubaneze.

Spectacolul începe cu o trupă de 7 domnișoare, una mai frumoasă ca alta, extrem de talentate și care poartă numele de Grupo Canela & Zoe Fuente. Zoe, o mulatră superbă, este lidera grupului și solista vocală care uneori își surprinde auditoriul și cu o extraordinară prestație la flaut. Două surori care cântă la trompete, o pianistă cu picioare interminabile, feblețea lui Aurelian dacă e să dăm din casă, o bateristă bine înzestrată, o bassistă creață și o mulatră ce-mi taie respirația la contrabas și tobe cubaneze. Nu e cazul să vă povestesc concertul pentru că uneori, și aici mă refer la senzații care îmi fac și astăzi pielea de găină, nu pot și nici nu trebuie povestite. Pentru cei curioși există YouTube dar nu se poate înlocui sentimentul de ,,life”pe care l-am trăit în clubul acela. Și pentru ca senzația să fie copleșitoare, după spectacolul fetelor a urmat apoi încă o oră și jumătate cu trupa lui Lazaro Valdes, un bătrân și meseriaș pianist de jazz. Acesta, împreună cu senzaționala lui trupă, nu a abordat altceva decât jazz clasic, evident cu influențele de rigoare pentru țara care l-a dat lumii pe Ibrahim Ferrer. Vocea guturală a tinerei soliste precum și desăvârșita măiestrie a orchestrei a dat serii o nebănuită încărcătură emoțională dar mai ales o atmosferă în care frumusețea muzicii, senzualitatea ei au luat o formă aproape materială copleșindu-ne pe toți. Și pentru că seara trebuia să fie completă, am mers către casă într-un Chevrolet roșu aprins model’47…

Înainte de a pleca în Cuba, Cosmin mi-a împrumutat cartea ,,Cuba continuă”pe care am citit-o pe nerăsuflate. Textele Elenei Stancu și pozele lui Cosmin Bumbuț realizează un reportaj despre Cuba pe care pot să îl confirm din plin și care mi s-a părut extrem de veridic pentru cei care, aidoma nouă, au ales să cunoască Cuba existentă în afara resorturilor turistice. Dar una dintre povești, deși probată cu fotografii, mie mi s-a părut ușor exagerată. Cei doi autori ai cărții descriu cum în multe locuri cubanezii își duc câte un purcel pe acoperișul clădirii, îl hrănesc și îl țin pe acoperiș pentru ca apoi, după un an de îngrășat, să-l taie și să-l mănânce într-o petrecere de pomina. În toată această perioada cât purcelul este ținut acolo sus, el nu mai coboară pentru că coridorul îngust și scările abrupte nu mai sunt viabile pentru mutarea lui astfel că, spun autorii în cartea lor, nu de rareori este posibil ca în centrul Havanei să auzi guițături venind de la înălțime.

Eu și uitasem povestea până când într-o dimineața de luni mi-a ieșit în cale, în centrul Havanei la 100 de metri de Hotel Packard – Iberostar, un cap de porc retezat și pus pe o cratiță ruginită în fața intrării unei clădiri lipită de Academia de Salsa, o instituție a dansului cubanez. De sus, de la etaj, se auzea zgomot de petrecere și voie bună. Jos, pe caldarâm, chipul uimit al porcului decapitat mărturisea obiectul petrecerii diurne așa că am plecat mai departe cu apetitul diminuat. Odată ajunși în hotel însă, la vederea meselor îmbelșugate ce ne stăteau la dispoziție, pofta a revenit de parcă nici nu plecase. Iată deci, încă o dată dovedit, că abordarea capitalistă a unui fenomen poate obloji și trata deviația socialistă!

După micul dejun apare și taxiul pe care-l comandasem cu o zi înainte pentru a ne duce în Cienfuegos. Stăm năuciți patru haidamaci cu opt bagaje mari și ne holbăm la cea mai mică mașină pe care am văzut-o de când am ajuns în Cuba, un Renaul care pare să fi fost strămoșul lui Twingo. Se pare că asta au înțeles cei de la firma de închirieri când le-am precizat stăruitor că: ,,-We need a big car!”. Șoferul se lămurește rapid și sună la birouri pentru a schimba mașina. Dar asta nu înseamnă că am scăpat de deplasarea la garaj cu această copaie așa că traversăm orașul cu bagajele în brațe și îngrămădiți ca în cutiile de tortură de la Guantanamo. Până la urmă plecăm cu un Dodge din ’54 mare cât o balenă și cu motor de Mercedes după cum se laudă șoferul. Al șaselea loc din mașină, trei în față și trei în spate, este completat de o tânără student pornită într-un voiaj singuratic la capătul căreia studenta, născută în Viena cu master în Mexico City și vorbind impecabil spaniola, engleza și evident germana maternă, dorea să cunoască Cuba înainte de a intra americani în ea. Dar dacă intră rușii, întrebăm noi. Domnișoara rămâne pe gânduri, nu și-a pus niciodată problema la modul ăsta, În pepinierele stângiste ale marilor universități occidentale, inclusive americane, nu Rusia este dușmanul ci Statele Unite. E uimitor cât de socialiști cu față umană sunt occidentalii cu milioane de euro în cont sau cei care de-a lungul vieții lor nu au cunoscut niciodată lipsurile…

Ajungem în marina din Cienfuegos, un mic port în care clădirile coloniale, maiestoase și cu niște coloane ce le imită pe cele dorice, se oglindesc în apa verde, strălucitoare, umbrită din loc în loc de deplasările fulgerătoare a unor pești mari și întunecați ce profită de faptul că pescuitul este interzis la mal. Marina are restaurant, săli de mese, toalete decente și mai ales, administrație spaniolă. Ne luăm în primire ambarcațiunea, un catamaran de 470 simpatic pe nume Marlene, și aflăm că căpitănia nu ne lasă să plecăm decât a doua zi de dimineață. Până în Cayo Largo, destinația noastră, sunt 76 de mile marine ceea ce înseamnă ceva mai mult de 120 de kilometri distanță care nu poate fi acoperită decât în 13-14 ore. Și, din păcate, în Cuba navigatul pe timpul nopții este interzis așa că poftiți la odihnă și liber la aprovizionarea pentru călătorie, ne spune comandantul portului.

În general, peste tot pe unde am navigat, aprovizionarea este o corvoadă lăsată în seama celor mai neexperimentați membrii ai echipajului. Căci, ce poate fi greu în a cumpăra niște ouă, pâine, paste, ulei, carne, fructe, legume sau condiment? Nimic mai simplu, dar asta numai în cazul în care nu ești în Cuba…

Categorii:zilnice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *