Cu velierul prin Brazilia – 1

A mai trecut un an și iată că, din nou, același grup de prieteni alături de care am trecut prin Canare și Cuba pornim într-o nouă călătorie spre tărâmuri îndepărtate. Leitmotivul este din nou călătoria cu velierul prin zone îndepărtate, dar adevărul este că dorul de aventură și plăcerea de a o trăi cu prietenii noștri dragi este principalul motor care ne pune în mișcare. Echipajul din acest an s-a construit în jurul ,,miezului dur cubanez” de anul trecut, adică Aurelian căpitanul nostru, Paul, Cosmin și subsemnatul. Pentru această incursiune în Brazilia pe lângă cei vechi, mai sus pomeniți, ni s-au mai alăturat Sandu, fratele lui Paul, Aron și Stefan. Datele de identificare a participanților sunt suficiente pentru a individualiza echipajul. Pentru cei care-i cunosc pe protagoniști nu e nevoie de alte amănunte iar pentru cei care nu-i cunosc nu-i nici o pagubă deoarece povestea contează.

Înainte de a trece la așternerea faptelor aș vrea să dedic acest reportaj minunatului echipaj din care am făcut parte. Interesant este că deși ne întâlnim doar odată pe an, cu unii, și ne adunăm din toate zările (anul acesta a fost vorba de Iași, București, Petroșani, Târgu Mureș și Toronto), echipajul funcționează ca un mecanism bine reglat în care disciplina, umorul, camaraderia și respectul reciproc sunt literă de lege.

 

24 Februarie

 

Călătoria mea a început de fapt de ieri de când cursa de seară a Blue Air m-a lăsat pe Otopeni. Echipajul prezent deja în hotelul de la capătul pistei, cu excepția căpitanului, se adunase și executa ritualul degustării băuturilor aduse de acasă. Principiul este simplu. Nu ai voie cu lichide la bord așa că lichidele trebuie să dispară până la ora decolării. Noroc că reclama cu consumul responsabil al băuturilor alcoolice nu a fost făcută degeaba și cantitățile supuse acestui proces au fost rezonabile.

Cursa de Air France de la ora 6 dimineața m-a făcut să-mi promit, în măsura posibilităților, ca pe viitor să ocolesc cât pot de mult low cost-ul. Nu atât pentru punctualitatea și confortul care fac diferența cât pentru sentimentul că poți să călătorești cu avionul și altfel decât într-o atmosferă de cursă comunală cu mirosuri, cruci la fiecare zdruncinătură, răcnete de copii, ciorapi rupți și aplauze la aterizare.

Cele 11 ore și jumătate ale călătoriei dintre Paris  și Rio de Janeiro au trecut relativ repede cu filme , șah și lectura lui Nicolas Nasim Taleb –Cum este când îți pui pielea în joc. Oare titlul are vreo semnificație pentru ceea ce urmează? O fi de bine sau de rău? Rămâne ca de obicei să aflăm pe măsură ce trece timpul. Ultimele două ore jumătate ale călătoriei sunt cu turbulențe și chiar dacă suntem aproape de destinația noastră nimic nu pare să fie cum ar trebui. Cu 15 minute înainte de aterizare suntem tot la 12000 de metri altitudine și sub noi un strat gros de nori. În cele din urmă avionul se scufundă  prin norii denși și ne punem baza în tehnologie. Vedem pământul în sfârșit când avionul intră sub plafonul de nori care începe pe la 800-1000 de metri altitudine. Vorba vine, pământul. Ieșim din marea lăptoasă a norilor și brusc, la intrarea în golful din Rio, trecem printre dinții unei furci uriașe alcătuite din cele doua stânci imense care străjuiesc intrarea în faimosul oraș.

Rio de Janeiro ne primește cu o zăpușeală apăsătoare. Ne înghesuim cu toții într-un taxi și plecăm către hotel Fluminese din centru acolo unde ar trebui să ne aștepte deja Stefan. Orarul curselor aeriene l-a obligat să zboare din Toronto prin Sao Paolo. De unde a ajuns în Rio cu câteva ore bune înaintea noastră.

Din ce ne-am documentat, hotelul se află în centru vechi și este la 2,5 km de sambodromul pe care se desfășoară celebra defilare a echipelor de samba. Suntem în ultima săptămâna a Carnavalului de la Rio dar odată ajunși aici vedem că această denumire nu poate descrie nebunia care a cuprins întreaga Brazilie cu ocazia acestui eveniment. Carnavalul este de fapt o sărbătoare națională în care nimeni, nicăieri nu muncește și o bună parte din populație se revarsă în stradă pentru a se bucura de ritmurile africane ce par să se audă de peste tot. Sambodromul pe lângă care trecem este un fel de stadion ce are rolul unei porți către lume al celebrului eveniment. Superbele femei care conduc grupuri imense de dansatori ce păstrează ritmuri complicate urmate de care alegorice uriașe reprezintă comunități care se pregătesc un an de zile pentru acest eveniment sunt imaginea de export a Carnavalului. Presa mondială transmite de acolo și eventual de pe câteva bulevarde principale sau de pe arhicunoscutele plaje Copacabana sau Ipanema.

Dar nebunia Carnavalului nu are nici o legătură cu imaginea de export a ei. Așa cum minunatele lor dansatoare îmbrăcate în costume strălucitoare dau tonul pentru echipele de dansatori care se mișcă într-o perfectă coordonare pe sau în jurul imenselor care alegorice, la marginea favelelor, Carnavalul are fața lui proprie, una complet diferită. Hidoasă și amenințătoare. Și, din păcate, noi suntem cazați acolo.

Imensul oraș, 6,2 mil loc, are pe corpul lui asemenea unor pistrui gigantici, din loc în loc, cartierele celor săraci, a celor fără șansă și fără viitor. Favelele sunt răspândite prin tot orașul iar gradul de siguranță al celor din afara lor este dat doar de numărul mașinilor pline cu polițiști înarmați care patrulează cu mitraliere scoase pe geamuri și degetele lipite de trăgaci.

Și, har Domnului, poliția din Brazilia are o grămadă de înfățișări. Poliția Civilă, cea Locală, Militară, Grupurile Tactice de Intervenție, Forța de Intervenție a prefecturilor precum și o sumedenie de firme de pază dau orașului o înfățișare sumbră, de câmp de luptă împotriva crimei organizate. Carabinele, pistoalele, pistoalele mitraliere sau aruncătoarele de diverse proiectile împreună cu vestele antiglonț și privirile crunte ale polițiștilor dau o idee despre lupta interminabilă și lipsită de orice milă care se desfășoară permanent pe străzile din Rio.

Hotelul nostru este în centrul vechi, teoretic, dar practic se află la intersectia dintre trei favele a căror locuitori se scurg de pe dealuri și sărbătoresc Carnavalul care, Dumnezeule mare!, ține de o lună! O lună în care totul este închis și băncile își acoperă vitrinele cu pereți de scândură groasă și drugi de metal. Coborâm din hotel să luăm pulsul atmosferei dar, foarte repede, este mult prea mult. Băltind într-o mizerie cruntă sub asediul unui ritm obsedant care are efectul unui ciocan în timpane, valuri si valuri de creaturi scoase din visele de groază se revarsă pe străzi.

Homosexuali sau lesbiene, cupluri hetero sau transexuali de toate națiile iesiți din gangurile Mordorului își joacă frustrările ca o armată de orci scăpată de sub control. Murdari, transpirați, pudrați pe piele cu niște confetii ca de Pom de crăciun, vopsiți, tatuați și plini de frustrare se scutură posedați de ritmul sufocant și obsedant în noaptea cuprinsă de zăpușeală. Cred că pentru a fi mai bine înțeles de către cei de acasă ar trebui să facem un exercițiu de imaginație. Să ne imaginăm de exemplu care ar fi atmosfera dacă în cartierul Podul Roș s-ar aduna toți maneliștii și interlopii de pe o rază de cinci kilometri și-ar da drumul la frustrări timp de o noapte având voie să facă orice. Și nici așa comparația nu cred că ar fi concludentă.

Lănțișorul de aur de la gâtul lui Aron este smuls de un puști dar, din păcate pentru el, îl scapă în cămașa proprietarului asa că hoțul țășneste iute de lângă noi după care se oprește, fără nici o jenă, la vreo 20 de metri de noi și privește cu ciudă către prada scăpată din gheare. Ne refugiem din mulțime și frecându-ne de hoarde de dubioși reușim să ne adăpostim în hotel. Prima seară în Rio nu a sunat prea bine. Poate mâine…

 

25 februarie – Christ Redentor

 

Pe lumină, fața orașului pare schimbată. Tributar obișnuinței mele de a fi matinal, trag o tură la prima oră prin cartier cu Aron. Un soare vesel și o căldură plăcută, filtrată de briză, se așterne peste străzile ticsite de gunoaie. Oamenii dormind pe cartoane, pe pături sau chiar direct pe asfalt după o noapte de agitație jalonează drumul pietonilor.

Într-un colț, un adăpost improvizat din cartoane și niște pături jegoase sugerează o casă cu o curte minusculă. În pridvorul adăpostului o femeie de vreo șaizeci de ani citește concentrată o carte soioasă cu coperțile desprinse. Papucii ei, aranjați frumos la intrarea în antreul adăpostului mizerabil, depun mărturie că femeia a cunoscut la viața ei și momente mai bune. Pe treptele aflate în fața unui magazin baricadat, un om bine îmbrăcat cu o sacoșă de cumpărături zace căzut cu fața în jos. De sub el s-a scurs o baltă de sânge care apare în lumina dimineții ca o suprafață închegată de un vișiniu stins. Lângă omul căzut, două trecătoare comentează calme situația apoi una dintre ele scoate un telefon și sună răbdătoare. Cred că la poliție dar e momentul să trecem mai departe și să ne vedem de drumul nostru. După colț, un jeep plin de polițiști înarmați trece în trombă și nu pare interesat de omul căzut pe trotuar. Pentru trecătorii care sporovăiesc veseli cu sacoșele de cumpărături în mână e doar o dimineață obișnuită de toamnă.

Ieșim să facem rost de niște bani locali. Grea încercare în timpul carnavalului. Cei care au venit cu cash la ei, euro sau dolari, bat din buze. Băncile și casele de schimb valutar din oraș sunt închise și baricadate în spatele unor întărituri de scândură goasă și drugi de metal. Sunt de înțeles. Trecem pe lângă un bancomat care rânjește hâd cu ecranul făcut țăndări. Nu cred că au vrut să- l golească ci pare, pur și simplu, o distrugere fără sens. Un protest, o frustrare, cine știe?

Găsim după o călătorie de 15 minute cu taxiul o bancă într-o zonă mai sigură care are deschis holul unde se pot utiliza bancomatele. Cei cu banii pe card devin sponsori pentru cei cu cash. Cei din urmă, poate mâine…

Ascensiunea către statuia aflată în vârful stâncii ce pare să plutească deasupra orașului începe dintr-un părculeț de unde un tren cățărător se avântă spre înălțimi. Asemănător celui întâlnit și în Palma de Majorca, trenulețul care străbate insula trecând peste crestele împădurite, acesta pleacă din prima pe o pantă amețitoare ducând turiștii până aproape de soclul statuii aflate în vârf străbătând o junglă pe care, în curând, aveam să o cunoaștem și noi. Trenul se avântă spre înălțimi dar fără noi pentru că biletele sunt vândute pe următoarele patru ore. Urcăm cu o dubiță până la o stațiune intermediară de unde turistul are ,,șansa” să mai cheltuiască alți bani pentru a ajunge în vârf.

Cosmin, ca de obicei, lansează provocarea. Să urcăm pe jos, prin pădure, până în vârf. O luăm târâș, grăpiș pe o poteca aflată în spatele magazinului de suveniruri și după câțiva zeci de metri ne trezim în plină junglă. Pădurea mustind de apă, pământul reavăn și noroios fac ascensiunea grea. Peste 20 de minute de urcuș chinuit ajungem la șinele de tren care se îndreaptă spre vârf. Facem poze trenului care se cațără prin jungla deasă mișcând crengile și preluându-le apa pe geamurile mari. Stranie imagine. Ne despart vreo două sute de metri până la șoseaua folosită de mașini așa că după încă vreo două zeci de minute ajungem la poalele statui uriașe. E impresionantă cu adevărat.

De sus, avem ocazia să vedem așezarea geografică mirifică a acestui oraș pe care încep să-l reevaluez după șocul din prima seară.

Coborâm pe același drum dar la un moment dat o luăm pe o altă cărare care ne anunță că la capătul ei se află un restaurant cu o piscină despre care Aurelian se documentase din vreme. Imaginea unui prânz pe marginea unei piscine are atracția ei pentru un grup de turiști însetați și transpirați care coboară printr-o junglă care fierbe în suc propriu așa că ne lăsăm pradă mirajului. Fețele descompuse de oboseală ale tinerilor pe care îi întâlnim în drumul nostru urcând, puțini ca număr, ne dau o palidă prognoză a greutății traseului. La capătul a două ore și jumătate de coborâre pe parcursul căreia am alternat coborârea pe pereți aproape verticali, agățați în lanțuri sau liane și călcând pe scări de fier bătute în stâncă, cu poteci mustind de apă înconjurați de maimuțe și pasări Tuk-tuk care se amuzau copios pe seama noastră, în cele din urmă am ajuns la poalele muntelui.

Piscină albastră era, restaurant era, dar locuri la mese câtuși de puțin. Imaginea unei cozi de 50 de persoane care așteptau ca cineva de la masă să se ridice era mult prea mult pentru noi așa că ne-am mulțumit cu o bere de la chioșc și am luat-o târâș-grăpiș prin oraș către plaje.

Am nimerit pe Copacabana când era căldura mai mare și soarele mai ucigător dar asta nu însemna nimic pentru puhoiul de tineri care sărbătoreau Carnavalul în ritm de samba. E adevărat că imaginea față de aseară era cu totul alta dar aglomerația și oboseala ne-a fugărit din mijlocul petrecerii. Spre deosebire de ieri, mai mult de jumătate din protagoniști ne par turiști care s-au integrat extrem de bine în sărbătoarea aceasta în care samba îmi pare mai degrabă un preludiu pentru cuplurile care se privesc languros indiferent de vârstă sau sex.

Ajungem din nou pe întuneric la hotel dar de data asta nu mai căscăm gura și suntem fără bagaje așa că ne strecurăm rapid către hotel fără curiozități ce pot deveni riscante. Stefan cu bagajul său lingvistic, nu e puțin lucru să vorbești mai mult sau mai puțin fluent șapte limbi, se oferă să ne fie ghid în căutarea unei cârciumi. Băieții, cu excepția lui Aron, se mobilizează și se avântă în tumultul de afară. Pentru mine însă, vremea eroismelor a trecut și patul este cu certitudine o opțiune mult mai plăcută. A fost o zi frumoasă dar parcă o schimbare de atmosferă ar fi numai bună.

 

 

Categorii:zilnice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *