Cu velierul prin Brazilia – 2

26 februarie

 

Ne mutăm în Copacabana și plecăm din așa zisul cartier central fără nici un regret. Apartamentul închiriat de noi este pe al doilea rând de străzi paralele cu litoralul oceanului și se află la etajul cinci al unui bloc destul de vechi. Nu avem o problemă datorită faptului că suntem mai înghesuiți față de ieri, pentru că senzația generală este cu totul diferită. Oamenii de pe stradă, magazinele și restaurantele sunt într-o cu totul altă categorie față de locul din care ne-am mutat. Chiar dacă de la fereastră se vede o favelă cocoțată pe dealul din apropiere, aici în locul în care am ajuns e, cu siguranță, o cu totul altă viață!

Foamea ne obligă să alegem un restaurant cât mai apropiat așa că alegem o locație în vecini unde ai posibilitatea să-ți alegi orice fel de mâncare pe care o plătești la un preț unic ce depinde doar de gramaj. Sincer, sunt cam dezamăgit. Mâncarea nu prea are gust, totul pare cam vechi și atmosfera e de jecmăneală. Să ne fie învățătură de minte!

După amiaza o petrecem pe plajă și face o baie în apa caldă. Stau în apa oceanului și privesc plaja Copacabana și simt emoția cum mă cuprinde. În copilărie citeam carțile lui Ioan Chirilă și Jules Verne care îmi povesteau despre aceste locuri și iată că, chiar dacă după atâta timp, a venit și momentul să trăiesc o experiență pe care nici măcar nu am visat-o vreodată. Ce simplu se face după o vârstă apelul la copilărie!

Seara ne-o petrecem pe terasele de pe plajă în care avem ocazia, la majoritatea dintre ele, să putem asculta muzică live. Stefan își intră în rol și ajungem să cunoaștem rapid canadieni, neaoși sau de origine asiatică, evrei, cântărețe argentiniene sau poloneze de curând divorțate care își tratează eșecul căsniciei cu călătorii în locuri exotice. Este uimitoare capacitatea sa de atenție distributivă. Acum stă de vorbă cu un tânăr student venit din Montreal ca, în decurs de o secundă, să se arunce peste două mese într-o discuție cu o argentiniancă. Va rămâne în analele călătoriilor noastre momentul în care coborâți la o toaletă de pe plajă, în pauza unei minunate înterpretări de salsa desfășurate pe o terasă, să îl găsim pe Stefan ținând-o captivă pe solista vocală tropăind din pricina unei necesități fiziologice dar nevoită fiind să-l urmărească pe prietenul nostru în timp ce acesta îi povestea despre călătoriile sale pe continentul sud-american creionat cu un pix pe antebrațul său.

Către seară, unii dintre noi se retrag în vastele apartamente iar alții caută locuri de distracție. De ce nu? What happens on Copacabana remains in Copacabana…

 

27 februarie

 

Plouă cu spume. Mașinile stârnesc perdele de stropi pe trotuarele goale în timp ce orașul se odihnește după o noapte grea. Acasă la noi, veteranii clubului zac doborâți de oboseală în timp ce noi, restul care am fost cuminți, nu ne găsim starea. Scriu la jurnal și pândesc soarele. Într-un târziu, pe la prânz, o lumină alburie colorează geamul acoperit de stropi apoi zgomotul înfundat de afară dispare. S-a oprit ploaia.

În speranța unei cotituri în vreme am ieșit chiar dacă buletinul meteo ne este potrivnic. Am luat terasele la rând dar suntem obligați de ploaia care începe din nou să ne adăpostim într-una dintre ele. Mâncăm triști un mix de fructe de mare cu friptură de cod în timp ce marea cenușie mormăie supărată.

Vremea o ține așa toată ziua dar, ca să ne scoatem pârleala și să mai salvăm ceva din această zi, ne facem rezervare la restaurantul Marius. Acest restaurant este celebru în toată Brazilia pentru faptul că în baza unei taxe fixe de 200 reali ( 1 real=0,98 lei) se poate mânca oricât. Evident, exceptând băuturile. Chiar dacă restaurantul este cam kitchos iar sala de mese este copleșită de tot felul de briz brizuri, atmosfera este excelentă și plină de căldură datorită amabilității gazdelor. Savurăm o cină minunată în care vedetele au fost carnea de vită, fructe de mare, peștele și o multitudine de salate care mai de care mai surprinzătoare și mai delicioase. La raionul de dulciuri și deserturi nu am ajuns dar din relatările lui Aurelian care a trecut pe acolo, e greu… Vorba unui englez care se sprijinea de o farfurie plină de deserturi când l-a văzut pe căpitan nehotărât:

-Tough choice, my friend! Tough choice…

După regalul culinar la care am participa,t o plimbare dus-întors de-a lungul plajei Copacabana este cel mai indicat lucru pe care poți să-l faci pentru recucerirea stimei de sine. Sau pentru a face loc pentru alt ceva, ne spune Cosmin. Nu îl luăm în seamă. Când e vorba de mâncare, numai gura e de el. Ne vorbește cu paos câte jumătate de oră despre diverse feluri de mâncare după care, ajuns la locație, ne privește senin și nevinovat:

-Eu nu mănânc nimic! Nu mi-e foame…

La nouă seara mergem la un concert de bossanova in Little Club din Copacabana. Cântă Flavia Dantas și cred că am întârziat la concertul ei cu 7-8 ani. Asta dacă ne uităm la poza ei de pe cd-ul pe care îl cumpărăm și imaginea ei din realitate. Reprezentație minunată dar, din păcate, spre sfârșitul concertului vocea îi cedează. Poate o fi fost oboseala, poate o răceală dar sper să nu fi fost vreun puseu de coronavirus preluat de la felicitările călduroase schimbate cu un cuplu de sud-coreeni la pauză. Eu am luat un cd cu autograf și am păstrat distanța.

 

28 februarie

 

Ne trezim cu speranța ca poate o să prindem câteva ore de plajă și baie. Degeaba stăm cu ochii pe cer. Nu prea pare. În lipsă de altceva ne ocupăm de planurile pentru zilele următoare așa că ieșim în oraș sfidând ploaia care curge neîncetat.

            Căutăm o agenție de turism pentru ca să închiriem un microbuz a doua zi care sa ne duca in Agres dos Reis. O găsim din prima dar, ca în orice țară latină, angajatul are un prieten bun care ne poate oferi acest serviciu mai ieftin. Bun și așa. Ne plimbăm pe plaja de pe care turiștii au fost alungați de nori și ploaie și găsim o terasă unde un nene cântă la chitară. Omul este fabulos. Terasa se umple de oameni așa ca după un prânz ușor ne retragem în cameră.

Seara, la doi pași de noi,  descoperim cu ajutorul hărților de pe telefon un restaurant senzațional. Grill Inn Churrascaria este la doi pași de noi, pași pe care îi facem plini de entuziasm pentru a ne putea delecta cu fructele de mare și peștele gătit senzațional. Careva dintre noi remarcă că la mese sunt doar străini. După ce vine nota de plată, aflăm și motivul.

Încheiem seara cu o plimbare prelungă pe plaja Ipanema unde Aurelian se aruncă în oceanul cald. E mai cald ca afară, pe plajă, spune el. Nu rezist tentației și îl urmez. Are mare dreptate. Valuri înalte de aproape un metru se sparg la câțiva metri în spatele nostru și printre bulbucii albi admirăm luminițele cățarate pe muntele aflat la capătul de sud al plajei! O fi o favelă sau un cartier de lux? Numai lumina zilei ne poate răspunde la această întrebare dar, pentru noi, aceasta dilemă va rămâne un mister.

 

29 februarie

 

În zori, plecăm către Agres dos Reis cu noul nostru amic Theo Alves, taximetristul cu un prieten la agenția de turism. Înalt de doi metri, deșirat și destul de alb pentru un brazilian, ne înțelegem cu Theo și cu amicul său, tot taximetrist și el, pentru un preț mai mult decât modic. Cele două mașini care ne transportă  la destinația noastră se prezintă la ora stabilită și pornim la drum. Nu durează mult și ieșim din Rio pe o șosea rapidă. La periferie, într-o favelă pe ale căror pereți apar o mulțime de grafitti-uri cu un fotbalist dințos, șoferul nostru ne arată mândru un stadion de minifotbal cu gazon artificial:

-Acesta este stadionul construit de Ronaldo. Pentru cei mai tineri Ronaldo este Cristiano Ronaldo portughezul dar pentru orice brazilian care se respectă Ronaldo este doar unul singur și anume Ronaldo Nazario de Lima!

O fi Brazilia lumea a șaptea dar are autostrăzi, șosele express, tuneluri și căi ferate, pe scurt o infrastructură pe care una din țările din Uniunea Europeană ar fi încântată să le aibe. Știți cu siguranță la care din ele mă refer. Aceea plină de analfabeți funcționali plini de complexe de superioritate și mândri nevoie mare. Ce îmi scapă și nu reușesc să înțeleg este că Brazilia este o țară cu o corupție endemică și nu are o uniune în spatelel ei care să pompeze bani și totuși a reușit să își rezolve probleme structurale la care noi nici nu îndrăznim să visăm. E clar, se pare că toată omenirea complotează împotriva urmașilor măreței civilizații geto-dace și nimeni nu ne iartă că noi am fost la originea limbii latine. Iată că măreția are și ea cusururile ei.

Agres dos Reis are două marine iar cea din care plecăm noi este una din cele mai mari văzute de mine vreodată. Pe hectare întregi șalupe, bărci sau veliere stau aliniate în hangare ce parcă nu se mai termină. Marina este pustie  deși din câte știm ar trebui să fim în plin sezon. Cel care ne predă barca  se plânge că anul acesta este o nenorocire:

-De obicei, acum ar trebui să fie 30-35 de grade și soare permanent dar de o săptămână temperatura nu trece de 24 de grade și plouă. Aseară am avut 18 grade în casă și mi-a fost frig. Nu am cu ce să mă încălzesc, se plânge el.

Înainte de îmbarcare facem cunoștință cu un supermarket ca să ne aprovizionăm. Nu ai cum să nu remarci  că magazinele alimentare sunt puține iar produsele sunt ușor mai scumpe ca în România și  la o calitate inferioară. Și un lucru extrem de ciudat. În supermarket, locul de trecere dintre casele de marcat este mult mai îngust decât lățimea căruciorului astfel că după ce termini de pus produsele pe bandă și le achiți e obligatoriu să  abandonezi căruciorul pe care îl lași în plata Domnului și a celui care vine după tine. Așa că la un moment dat totul se blochează în jurul caselor de marcat iar clienții sunt nevoiți să adune cărucioarele, să le încoloneze și să le scoată din magazin, fapt care nu pare să-i deranjeze pe angajați.

Velierul nostru, un Benetton Cyclades de 40 de picioare, pe nume Jaeh este una din bărcuțele de mărime mediu spre mică fiind prevăzută cu trei cabine și o singură toaletă.  Părăsim marina și plecăm spre Ilha Grande care se înalță maiestuoasă în fața noastră la două ore de marș țintind spre restaurantul lui Thelma aflat într-unul din golfurile care brăzdează insula.

Golful ne întâmpină cu o mulțime de veliere ancorate ce se pregătesc de înnoptare dar la restaurantul aflat pe plajă într-o pădurice de cocotieri ce coboară pe plajă nu pare să fie nimeni.

Priveliștea este mirifică. În marginile golfului stâncile acoperite de o vegetație de un verde crud se înalță brusc din apă dar în centrul lui  panta este mai domoală urcând treptat până la 900 de metri altitudine. Jungla acoperă fiecare bucățică de stâncă și pare să se plonjeze în ocean.

Ancorăm în mijlocul golfului și ne legăm la o baliză  și ne pregătim de debarcare. Aron, Paul și cu mine fiind cei mai bătrâni alegem să înotăm cei 350-400 de metri până în golf în timp ce Cosmin, Sandu, Stefan și Aurelian debarcă din dinghi. Facem acest sacrificiu tributari fiind sentimentului omenesc prin care generațiile mai tinere trebuie cocoloșite și protejate pentru a avea o viață mai ușoară.

Restaurantul ne apare ca una dintre cele mai exotice și stranii așezări pe care le-am văzut vreodată. Bucătăria și barul se află sub un acoperiș de trestii împletite pe niște grinzi ce se sprijină pe patru stâlpi ce ies din nisip. În jurul constructiei, care nu este prevăzută cu nici un perete, se află vreo 7-8 mese cu scaune de plastic iar undeva la capătul unei poteci se întrevăd două căsuțe amărâte din cărămidă in care locuiesc proprietara și angajații. Printre noi se foiesc o grămadă de găini păzite de un cocoș urâcios care ne privește bănuitor iar în dosul căsuțelor se aude un câine hămăind tânguitor. Peste toată forfota asta se suprapune zgomotul valurilor domoale și al junglei care ne înconjoară din toate părțile. Pe cocotieri, o familie de maimuțe se ceartă cu un intrus care le caută prezența și peste toate aceste zgomote se așterne sunetul liniștitor al unei ploi molcome. Afară sunt în jur de 24-25 de grade iar apa oceanului pare să fie ceva mai caldă decât aerul. Astfel că, atunci când ieșim din apă, o bere Brahma pare mult mai ofertantă decât un prosop.

Oamenii nu vorbesc nici o limbă în afară de portugheză ceea ce nu e prea încurajator pentru pentru pofta noastră de mâncare. Noroc cu Stefan și cele șapte limbi vorbite ale lui astfel că printr-o spaniolo-portugheză chinuită reușim să comandăm. Trei dintre noi aleg un fileu de pește cu sos de shrimpi iar ceilalți se hotărâsc pentru o lasagnă de pește. Ceea ce primim întrece toate așteptările. Peștele din care este făcut fileul nu am reușit să-i rețin numele dar tot ceea ce pot să spun este că carnea aceea moale și crocantă în același timp înotând într-un sos de tomate plin de shrimpi trași puțin prin tigaie a fost divină. Iar lasagna de pește, ciudat numele deoarece nu era nici o foaie de lasagna prin preajmă, a fost de asemenea senzațională. Nu mai continui să vă povestesc senzațiile provocate de acest festin deoarece nu sunt un sadic.

Ne întoarcem în aceeași formațiune înapoi pe velier. Să înoți câteva sute de metri cu burta plină printr-un întuneric negru ca smoala avân ca țintă singurul velier din golf căruia nu-i funcționează lumina de ancorare poate fi o provocare dar se pare că ne-am descurcat. Ba chiar am ajuns înaintea bărcii pentru că se pare că înotând  ești mai rapid decât cei care au avut nevoie să străbată 100 de metri prin jungla întunecoasă ca să ajungă la locul unde era ancorată bărcuța. Ne-am culcat în timp ce afară ploua de parcă venise vremea potopului. Din când în când, de-lungul nopții, oceanul mai trimitea două-trei valuri mai mari în golf ca să ne trezească și să ne aducă aminte unde suntem.

 

Categorii:zilnice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *