Pentru cei ce nu sunt familiarizați cu anumite rase de câini, le putem prezenta definiția standard cu care aceste simpatice patrupede sunt cunoscute în lumea iubitorilor de animale:

Pudelii sunt o rasă de câini de mărime mijlocie, cu părul lung, lățos și creț, ușor de dresat, folosiți în general la vânatul păsărilor acvatice. Coafat sau tuns potrivit imaginației stăpânului sau a posibilităților lui financiare, pudelul este îndeobște un cățel caraghios, ținut în lesă, care calcă pe urmele stăpânului și este util persoanelor singuratice cu frustrări de socializare, cărora le place să dispună discreționar de soarta unor ființe, de preferință aparținând unor rase inferioare.

Această jucăușă rasă de patrupede are un corespondent în politica românească și anume sub forma speciei denumite Politicianul-pudel cu rădăcini dalmațiene. Dalmațianul este un câine cu părul scurt și acoperit de numeroase pete negre, sensibil la frig și frică, cam uituc și cam prostănac, dar cu un nesfârșit apetit de a îndeplini porunca stăpânului.

Combinația acestor două pedigree-uri canine în gena politicianului-pudel dau un portret îndeobște cunoscut în viața politică dâmbovițeană. Indiferent de sexul și zona geografică de proveniență, de pregătirea din dotare sau lipsa oricărei pregătiri intelectuale, politicianul-pudel prezintă un set de caracteristici extrem de bine definite, care diferențiază această specie de restul hominizilor ce populează fenomenul politic din țara românească.

Politicianul-pudel poartă în memoria lui și a celor care depun un minim de efort de reamintire a trecutului, o serie de pete mari, negre și cam penale uneori, care au apărut în perioada de cățelăreală, în care acesta își făcea un loc în lume, mușcând, mârâind sau gudurându-se.

O țeapă la o bancă sau la un partener de afaceri, un soț cam interlop, un tată cam securist care a lansat-o prin ordin, un plagiat sau o delapidare suavă de la bugetul statului, un frumos buchet de șpăgi, primit în perioada în care trebuia să păzească borcanul de miere al bugetului de stat sau pur și simplu o dileală medie cauzată de o dorință maladivă de putere sau de o agoniseală rapidă și fără muncă. Toate aceste pete negre la dosar sunt nelipsite din scara cromozomială a ADN-ului unui politician-pudel. Petele negre nu sunt numai piesă de bază în dosarul de promovare și răsplată, ci reprezintă și un factor extrem de important în recunoașterea reciprocă în buluceala din jurul Stăpânului. Petele nu sunt numai semn de recunoaștere reciprocă, ele sunt blazon de apartenență, uniformă a unui club de elită și steag, sub care mărșăluiesc, în pas masonic, zugravii ce preamăresc perfecțiunea întruchipată de Stăpân.

Politicianul-pudel este bălos și dă din coadă instantaneu la auzul vocii stăpânului. Prezența acestuia îl face pe pudel să se ridice grațios în două labe, cu celelalte două cerșind atenția sau la o rostogolire rapidă pe spate punând burta la bătaie pentru un mângâiat prietenos.

El merge pe urmele Stăpânului în lesă, supus recunoscător pentru ciozvârta din fiecare zi. Singurul sentiment permis în această haită este invidia pentru ceilalți pudeli, mai apropiați de Stăpân, care cu permisiunea lui bineînțeles, aleargă în fața stăpânului, lătrând fericiți și anunțând traseul acestuia.

Politicianul-pudel este agresiv la comandă și dispus la semnalul Stăpânului să sară la beregată. Fie și la cea a celui din propria haită. Este evident că dacă pudelul din față va fi devorat, se va creea un loc liber care, dacă meritele vor fi notate de Stăpân, va putea fi ocupat de următorul. În definitiv, toți știu că mai aproape de Stăpân, ciolanul este mai zemos!

Deși fac parte din aceeași rasă, pudelii politici nu seamănă unii cu alții! Dar elementul fundamental care îi leagă este că, toți ca unul, jertfesc pe altarul Stăpânului calitățile lor pentru care au fost selecționați. Unii știu să scoată banii din piatră seacă, alții latră și sar la beregată la comandă, unii sunt buni de prosteală, alții se gudură și ridică codița, spre plăcerea Stăpânului, pe când alții se lasă chinuiți și bătuți când Stăpânul se plictisește.

Cu toții, dacă îi privești de aproape, par de-a dreptul caraghioși cu blănița lor albă, cu ciuful din jurul cozii și urechile decupate de cârlionții crețulii, ca de oaie.

Seara însă, când Stăpânul obosit de atâta coțăială și amețit de licorile energizante, în refluxul cărora se bălăcește politica românească, pleacă la culcare cu vreun membru al haitei, care să-l păzească în somn de el însuși, în bătătura curții se schimbă peisajul.

Sub raza lunii pline și a crâmpeielor de lumină ce vin dinspre focul unde se pregătește hrana, în locul pudelilor poți vedea o haită de hiene și șacali cu boturi sângerânde și îmbăloșate de salivă pofticioasă, viermuind în întuneric și mârâind unul la altul cu ochii roșii.