În această perioadă electorală, mai mult ca niciodată, societatea românească a cunoscut o recrudescență a mesajelor naționaliste și homofobe aproape imposibil de imaginat pentru un început de secol XXI într-o civilizație europeană. Din păcate, nu suntem singurii dar, până să ne dăm cu părerea despre alții, nu ar strica să ne ocupăm de această problemă spinoasă ce ne-a copleșit arealul.
Într-o societate paradoxală în care încă mai există mitul unei școlii de înalt nivel (vezi ,,olimpicii români” și cazul copilului emigrat care învață prin Occident în clasa a X-a ce învăța în România în clasa a V-a și alte prostii de acest gen) deși această afirmație este contrazisă de toate datele și estimările europene, constatăm o reîntoarcere a discursului fundamentalist ortodox, a unui naționalism gregar și a unui val de burzuluială dacopată ( altfel amuzantă dacă pornești de la premisa unei imbecilități). Peste toate, exacerbată și de o prestație autistă a politicienilor care induc pe toate canalele media o atmosferă de luptă pe viață și pe moarte, când de fapt ar trebui să ne dăm seama că ne aflăm în fața unui moment obișnuit și redundant de exercitare a democrației, un val de fanatism trece ca o pală de vânt înghețat prin societatea românească.
Înainte să ne umflăm piepturile pe Facebook și să luăm poziții de luptă pentru tot feluri de teme pe care o minte mai relaxată nu ar catadicsi nici măcar să le remarce, poate nu ar fi rău să ne uităm cu atenție la fanatismul vibrant care răzbate prin toți porii societății românești în aceste zile.
Pentru a defini ce înseamnă fanatismul nu cred că putem avea un profesor mai bun decât Amos Oz, o personalitate ce s-a format în creuzetul conflictului israeliano-palestinian și martor al rolului sinistru pe care îl are fanatismul în această dispută aparent fără soluție, din a cărui carte ,, Cum să lecuiești un fanatic” prezint următorul fragment:
,,Esența fanatismului este dorința de a-i sili pe oameni să se schimbe. Obișnuita tendință de a-l face pe vecin mai bun, de a schimba obiceiurile partenerului de viață, de a-ți manevra copilul sau de a-ți aduce fratele pe calea cea bună, în loc să-i lași în legea lor. Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. Fanaticul este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decât de el însuși. Vrea să-ți salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greșelilor, fumatului, credinței sau a lipsei de credință, vrea să-ți îmbunătățească alimentația sau să te vindece de năravul băuturii sau al votării cu cine nu trebuie. Fanaticului îi pasă foarte mult de tine; fie că stă atârnat de gâtul tău, pentru că te iubește la nebunie, fie îți sare la beregată, în cazul în care se dovedește că nu poți fi mântuit. Oricum din punct de vedere topografic, atârnarea de gâtul tău sau săritul la beregată sunt aproape același gest. Într-un fel sau altul, fanaticul este mai interesat de tine decât de sine, pentru simplul motiv că sinele lui este foarte redus, sau chiar inexistent. Domnul Osama bin Laden și cei de teapa lui nu urăsc Occidentul, și cu asta basta. Nu e așa de simplu. Eu cred că mai degrabă vor să vă mântuiască; vor să vă elibereze – să ne elibereze – de valorile noastre hidoase, de materialism, de pluralism, de democrație, de libertatea cuvântului, de emanciparea femeilor… Toate acestea, susțin fundamentaliștii islamici, sunt foarte, foarte nocive pentru sănătatea dumneavoastră. Ținta directă a lui bin Laden o fi fost ea reprezentată de New York sau de Madrid, dar scopul lui era să-i transforme pe musulmanii moderați, pragmatici, în credincioși ,,adevărați”, în musulmani de felul lui. După părerea lui bin Laden, Islamul a fost minat de ,,valorile americane” și, ca să aperi Islamul, nu e destul să izbești Occidentul de să-i sune apa în cap, trebuie în cele din urmă să-l convertești. Pacea va domni doar atunci când lumea va fi convertită nu la islamism, ci la cea mai fundamentalistă și fioroasă și rigidă formă de islamism. Asta o să vă facă mult bine. În esență, Osama bin Laden vă iubește; în mintea lui, pe 11 septembrie s-a săvârșit o faptă de iubire. A făcut-o pentru binele dumneavoastră, vrea să vă schimbe, vrea să vă mântuiască.
Foarte des, asta începe în familie. Fanatismul începe acasă. Începe cu dorința fierbinte de a se sacrifica pentru un vecin adorat; începe cu nevoia de a-i spune propriei odrasle ,,Trebuie să ajungi ca mine, nu ca maică-ta”, sau ,,Trebuie să ajungi ca mine, nu ca taică-tău”, sau ,,Te rog să ajungi altfel ca părinții tăi”. Sau, între soți, ,,Trebuie să te schimbi, să gândești ca mine, altfel căsnicia noastră se duce de râpă”. De foarte multe ori începe cu nevoia de a trăi prin intermediul altcuiva. De a renunța la tot, ca să te dedici înfloriri depline a altcuiva sau bunăstării generației următoare. Sacrificul de sine implică de cele mai multe ori culpabilizarea oribilă a beneficiarului și duce astfel la manipularea sau chiar controlarea lui. Dacă ar trebui să aleg între cele două mame din celebrul banc evreiesc – mama care îi zice copilului ,,Te omor dacă nu mănânci totul din farfurie”, sau cea care zice ,,Mă omor dacă nu mănânci tot din farfurie” – aș alege probabil răul cel mai mic. Adică, să nu golesc farfuria și să mor, decât să nu golesc farfuria și să port toată viața în cârcă povara vinovăției.”
Ce ziceți… Recunoașteți personaje? Recunoașteți situații? Câte din ceea ce citim în aceste câteva rânduri, asupra căror ar fi bine să medităm, nu sunt fragmente din viața noastră cotidiană?!
Acum, mai mult ca niciodată, poate nu ar strica societății noastre să facă un recurs la umor. Pentru că umorul este în acest moment singurul care poate să ne scoată la liman și sub ascuțișul său liotele de politicieni și hateri ar putea să sesizeze ridicolul agitației pe care o induc. Nu este nici o dramă în derulare în acest moment în România ci doar niște capete înfierbântate cărora publicul ar trebui să le strige de la geamuri: Băieți, mai ușor cu pianul pe scări!
